"Nu mai suport să văd atâta mitocănie"

În interviul din vara anului trecut, actorul Liviu Manolache se înfățișa cititorului fierbând de revoltă față de tragedia culturii constănțene, față de pierderea identității noastre pe harta culturală a României și a lumii. Dezgustul față de mitocănia cu care este tratat și expediat acest subiect la niveluri decizionale nu poate fi depășit ușor nici acum.
Și, cu toate că datele problemei la acest capitol nu au cunoscut modificări, i-am propus maestrului o altfel de abordare a dialogului, mai "relaxată" politic. Din păcate, anul 2010 n-a fost unul deloc confortabil pentru omul de cultură Liviu Manolache.

- A fost un an greu din anumite puncte de vedere, dar și frumos. Greu pentru că a început cu pierderea unui coleg drag, Vasile Cojocaru. După care a murit tatăl meu și a trebuit să preiau Festivalul Mamaia Copiilor. Apoi decesul lui Jean Constantin, care a fost unul dintre prietenii dragi mie. Și cam așa a decurs 2010: dintr-o înmormântare, într-o înmormântare. Până la urmă destinul este scris pentru fiecare dintre noi undeva, iar destinul acestui an ăsta a fost.
- În ciuda pierderilor suferite, ați reușit să duceți la bun sfârșit un festival unanim apreciat.
- Dacă pe tatăl meu îl periau din diverse motive sau le era jenă să-i spună "Maestre… cutare și cutare…" cu mine nu au avut de ce să fie atât de galantoni. A fost considerată de foarte mulți cea mai bună ediție "Mamaia Copiilor", drept pentru care am lucrat vara asta în draci ca ediția 2011 să fie gata de pe-acum. Și pe site-ul www.mamaiacopiilor.ro copiii pot accesa regulamentul și toate informațiile pentru a se pregăti, înscrie și participa la ediția de anul viitor. Îmi doresc o altă dinamică a festivalului.
- Anul acesta v-ați dedicat unui proiect intitulat "Ora de teatru". Cum au primit elevii propunerea dvs. de instruire culturală?
- Am ieșit din teatru intenționat, pentru a putea fi în mijlocul tinerilor, pentru a le prezenta adevărul despre viață, realitatea existenței noastre prin prisma marilor valori ale culturii naționale. Am început cu I.L. Caragiale, iar succesul a fost neașteptat pentru mine. Și când afirm acest lucru mă refer la faptul că elevii au ajuns să mă cheme și din alte clase, rugându-i pe profesori. M-a bucurat foarte, foarte tare. Drept pentru care am pornit repetițiile la a doua oră de teatru sau de a continua cu opera lui Vasile Alecsandri. Pentru că el nu este doar un scriitor de poezii așa cum se prezintă greșit în școală. E regretabil că ce spune Alecsandri apropo de pensii, apropo de buget sau de bugetari este exact ceea ce se întâmplă astăzi. Parcă trăiește acum… Aceasta este genialitatea unui român care a intrat în miezul nostru. N-am schimbat nimic de la 1840 încoace…
- În tot acest context potrivnic culturii, regretați șansa unei cariere în afara granițelor?
- Câteodată regret că n-am rămas, pentru că nu mai suport să văd atâta mitocănie. Am avut o oportunitate în Italia, în 1986, când am fost rugat de primarul din Arezzo să rămân acolo pentru a pune pe picioare teatrul Petrarca, împreună cu regizorul Dominic Dembinski. Amândoi, însă, realizam că ne-am fi nenorocit părinții. Pentru că tatăl meu mă luase pe încredere. N-a fost vorba de frică, ci de repercusiunile care puteau fi dramatice.
- Dar după 1990?
- În 2000, când am fost în Anglia și am predat cursuri de dramă și impostație vocală, mi s-a propus la Cardiff să predau pentru tinerii actori. M-am întors acasă pentru că mi-era dor de cea mică, mi-era dor chiar de teatru. Pentru că histrionul din mine nu m-a lăsat să renunț în a mai apărea pe scenă. Cu toate că în Anglia s-a scris o piesă pentru mine în mod special și aș fi avut posibilitatea să mai joc ocazional, poate în filme.
- Și-atunci care sunt speran-țele bunului român Liviu Manolache?
- Am depus actele pentru un proiect pe fonduri europene în materie de educație și cultură, un proiect de interculturalitate care sper ca în luna decembrie să primească girul Uniunii Europene pentru a putea fi realizat. Este un proiect mare, un proiect ambițios pe durata a doi ani și jumătate. Îmi doresc foarte mult ca prin el să demonstrez celor cu care voi lucra că în România mai există și cultură, și educație. Nu voi lucra cu nicio instituție a statului român, ci numai cu instituții ale statelor partenere. Întrucât principala vină pentru că am ajuns unde am ajuns este acest tip de politică a buzunarului propriu.
Și se mai află în lucru un al doilea proiect, tot intercultural, dar de data aceasta împreună cu profesioniști, legat de muzică, arte vizuale, dans și sănătate. Un proiect la fel de mare, dar pe o perioadă mai scurtă de timp.
Și dacă 2010 a fost un an al lacrimilor, al suferințelor și al unor mici împliniri, sper ca anul viitor să fie un an puternic!