Aventurile unei femei "lup de mare"

Românca Ramona Petcu este ofițer pe nava de croazieră "Costa Mediterranea", un gigant de 292,5 metri lungime. S-a născut
pe 16 aprilie 1983, în Galați, și a absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative, din cadrul Universității "Babeș - Bolyai", din Cluj - Napoca.

- Ramona, cum ai ajuns ofițer de marină?
- Simplu. O perioadă am lucrat la o mare companie din București. Răspundeam de sectorul licitațiilor. Când m-am plictisit de job, am decis să fac o schimbare. Am găsit o firmă din Brașov, care face recrutări pentru navele de croazieră și am trimis CV-ul. Mi s-au echivalat cursurile pe care le făcusem și, în final, am ajuns la compania de navigație "Costa Crociere". Când am început practica în 2009, contractul era de cadet, pentru departamentul hotelier. Întrucât aveau nevoie de oameni, în urma unor interviuri am încheiat contractul pentru funcția de ofițer cu problemele de trecerea frontierei.

- Ce responsabilități ai?
- Mă ocup cu documentele pasagerilor și formalitățile la îmbarcare și în timpul escalelor.

- După mai bine de doi ani de activitate pe mare, cum ți se pare viața de navigator?
- Îmi place foarte mult. Lăsând la o parte zilele când, din cauză că am mult de lucru, mă culc la ora 1,00 noaptea și mă scol la 5,30 pentru că am ajuns în port, îmi place ideea că adorm într-o țară și mă trezesc într-alta. Este extraordinar! Indiferent cât ai avea de lucru, tot îți găsești puțin timp să ieși în portul respectiv. Mi se pare o oportunitate faină să merg și să văd lumea, lucru pe care mulți dintre cei de pe uscat nu și-l permit.

- În ce zone ai navigat?
- În Mediterana, Marea Neagră, Caraibele franceze și cele americane, Egipt și Emiratele Arabe, în special în Dubai.

- În navigația modernă mai este loc pentru aventură?
- Spre deosebire de navele comerciale, de mărfuri, cele de croazieră au escale frecvente. Aproape în fiecare zi suntem în alt port. Aventurile sunt de toate felurile, începând cu oamenii pe care îi întâlnești zilnic, pe navă și în fiecare port. Ai contact cu civilizații și mentalități diferite și trebuie să te adaptezi.

- Câte limbi străine vorbești?
- Șase: engleză, franceză, spaniolă, italiană, portugheză și ceva germană. Pentru unele dintre aceste limbi străine aveam cunoștințele de bază de acasă. Dar adevărul este că cel mai mult se învață la bord. Presupun că aceste cunoștințe lingvistice m-au recomandat pentru funcția pe care o dețin.

- Ce îl deosebește pe un navigator de ceilalți oameni?
- Cred că pentru a fi marinar trebuie să fi pregătit să lași deoparte viața personală. Oamenii pe care îi întâlnești la bord ajung puțin câte puțin să devină familia ta, în timpul contractului respectiv. Mulți alți oameni nu sunt dispuși să-și vadă familia, prietenii doar o dată la cinci - șase luni. Iar când este vorba de meseria de ofițer, e nevoie de foarte multă responsabilitate. Trebuie să știi să separi momentele în care toată lumea glumește, zâmbește, de cele în care îi ceri subordonatului ca totul să fie făcut la timp, ca la carte.

- De câte ori ajungi pe uscat, acasă?
- Contractele mele de îmbarcare au durata de cinci luni. În funcție de ele, vacanțele mele sunt de două până la patru luni pe an.
- Se spune că marinarul, când e pe uscat, duce dorul mării, iar când e pe mare, duce dorul uscatului. Cum e în cazul tău?
- Mai mult duc dorul oamenilor pe care îi las pe uscat, dar cu ajutorul internetului și telefonului mobil comunic des cu cei de acasă. Astăzi, tarifele telefonice sunt destul de convenabile.

- Prin zonele infestate de pirați ai ajuns?
- Am traversat Canalul Suez, spre Dubai. E o zonă renumită în privința actelor de piraterie, dar nu am avut de a face cu pirații. La sfârșitul anului 2011, am plecat cu o navă din Italia până în Dubai. S-au luat măsuri speciale de securitate. Am avut nave militare care ne-au escortat și echipa de securitate de la bord. Ne-am confruntat cu o situație deosebită în Bahrain. S-a întâmplat să fim acolo în momentul izbucnirii revoluției. Am fost nevoiți să anulăm o serie de croaziere, întrucât era periculos pentru pasagerii noștri să-i lăsăm să coboare în port, când oamenii se împușcau în piața centrală.

- Cât timp vei rămâne pe mare? Ți-ai stabilit un orizont de timp?
- N-am stabilit nimic în privința asta. Am cunoscut foarte mulți oameni care spun: "Acesta-i ultimul meu contract. Vreau să merg acasă și să nu mă mai îmbarc vreodată." Mi s-a întâmplat să-i întâlnesc după o lună-două, pe altă navă și să-mi spună același lucru. N-aș vrea să fac ca ei. Marinăria oferă o viață frumoasă, dar nu e genul de meserie din care să poți să ieși la pensie. O voi practica atâta vreme cât, pentru mine, în balanță, vor atârna mai greu plusurile decât minusurile.

- Ai trecut prin situații deosebite pe mare, care te împingeau să renunți la meseria de navigator?
- Chiar să renunț, nu, dar au fost niște provocări. Să vă dau un exemplu. În Dubai, sunt niște reguli stricte pentru oamenii care le traversează granița. Când am ajuns în port, ofițerii responsabili cu trecerea frontierei erau bărbați. Mentalitatea lor este diferită de a noastră și mi-au spus că nu vor să vorbească cu mine, ci cu șeful meu, care ar fi bine să fie bărbat, dacă vrem să ne permită debarcarea. Au fost două-trei săptămâni în care a trebuit să mă lupt cu ei în fiecare zi, întrucât refuzau să-mi vorbească direct. Se adresau agentului portuar, care îmi comunica ce aveau ei de spus. Până la urmă, ne-am obișnuit unii cu alții și ne-am împrietenit. Chiar la sfârșit, când am terminat contractul în Dubai, am primit niște oferte de genul: "Am niște cămile și vreau să le dau pentru tine", ceea ce la ei este o cerere în căsătorie. Cei de acolo au voie să-și ia până la patru neveste și cel ce îmi făcuse invitația avea două deja.

- În ce relații ești cu superiorii tăi?
- Eu cred că faine. Superiorii mei sunt din toate țările. În teorie, ofițerii de pe puntea de comandă și din sala mașinilor ar trebui să fie italieni. Practic, sunt români, italieni, spanioli, din Peru, Honduras…

- Cum este viața într-un echipaj internațional?
- E un pic mai dificil, dar este și foarte plăcut, căci de la fiecare ai câte ceva de învățat, începând cu ziua națională a fiecărei țări, pe care noi, la bord, o sărbătorim în mare stil, cu mâncare tradițională, îmbrăcăminte și muzică tradițională.

- Aveți exerciții, acțiuni de instruire pe navă, vă ține comandantul în priză?
- Da, avem. Fiecare membru al echipajului, la îmbarcarea pe navă, trece prin așa numita "săptămână neagră", cu training-uri de siguranță, de protecția mediului și așa mai departe. Pe lângă astea sunt tot felul de cursuri la care poți învăța ceva nou. Eu, spre exemplu, am învățat să conduc bărci de salvare și sunt atestată, conform STCW.

- Ai prieten?
- Da.

- Unde, la uscat sau pe navă?
- Ha, ha! Serios vorbind, am un prieten la bord. Mă rog, încerc să nu mă gândesc că va fi ceva de lungă durată, pentru că, așa, în termeni maritimi vorbind, prietenia noastră durează cam cât timp durează și contractul. După care, cine știe…

- Știți ce se sărbătorește pe 15 august?
- Ziua Marinei Române!

- Ei bine, îți urez: "La mulți ani!"