Cine mai sărbătorește munca?

4.347.900 de români care lucrează legal și alți 1,8 milioane care își câștigă pâinea "la negru" au primit liber de la guvern și patroni să stea acasă de Ziua Muncii. Pentru ei, 1 Mai ar trebui să fie mai mult decât un prilej de odihnă: o sărbătoare. Într-o asemenea zi, se cade ca tot omul să se bucure de darurile muncii sale, de primăvară, de natură, să iasă cu familia, cu amicii la iarbă verde sau pe malul mării. 

Chiar dacă vor petrece câteva ore la aer, la soare, în fața sticlei de bere și a grătarului cu mititei, mulți lefegii se vor gândi la munca lor mai curând cu îngrijorare, decât cu bucurie. Insecuritatea slujbelor, salariile indecente și condițiile de lucru mizere nu pot fi sursă de satisfacție. Când din câștigul mediu net pe economie, de 1.553 lei, nu îți poți hrăni familia, achita întreținerea, electricitatea și impozitul pe locuință, nu poți să-ți îmbraci copiii și să-i trimiți la școală, cum să mai fie munca sărbătoare?

Faptul că munca este dijmuită cu nerușinare constituie un motiv de nemulțumire națională.

Povara fiscală a urcat la 28,2% din PIB, în România. Nu este cea mai mare din Europa. În Franța a ajuns la 42,5%, iar în Danemarca, la 47,7%. Dar raportat la salarii și prețuri, impozitele, taxele și contribuțiile plătite de salariații români sunt cu adevărat obraznice. Doar când te gândești că aproape un sfert din câștigul net îl dai pentru TVA, te lovește damblaua. Nu mai punem la socoteală accizele, taxele locale și tot felul de tarife percepute de instituțiile statului.

Am fi tentați să spunem că românul muncește mai mult pentru țară decât pentru sufletul său. Ar fi bine să fie așa. Am avea autostrăzi, șosele, școli și spitale moderne, orașe și comune curate, cu toate dotările civilizației. În realitate, românii muncesc pentru bunăstarea baronilor locali și naționali, care trefilează banul pu-blic.

Nu e de mirare că munca nu mai e percepută ca o sursă de bună-stare și că hoția, evaziunea fiscală, corupția sunt privite ca metode sigure de îmbogățire. În folclorul citadin, această amețitoare răs-turnare de valori este surprinsă într-o rimă cinică: "Cine-i fraier și muncește ori e prost, ori nu gândește".

Pentru cei mai mulți dintre cei 5.258.000 de pensionari ai țării, 1 Mai nu mai începe cu majusculă. De fapt, ce ar putea să sărbăto-rească vârsta a III-a în această zi? Faptul că, după 30 - 40 de ani de muncă, pensiile sunt de batjocoră? Că factura la întreținere depășește nivelul multor pensii? Că numeroși pensionari au uitat gustul cărnii, lactatelor și fructelor?

Ziua Muncii este cu atât mai puțin o sărbătoare pentru cei aproape 492.494 de șomeri oficiali și pentru alte sute de mii de șomeri neînregistrați în scriptele statului. Cum să le bată acestora inima în ritmul veseliei, când 1 Mai nu le dă speranța unei slujbe? Pentru ei, munca poate fi doar "la negru", în condiții de semisclavie, fără drepturi, fără protecție în fața abuzurilor patronilor.

Și dacă salariaților, pensionarilor și șomerilor nu le arde de petreceri în zi de 1 Mai, se pune întrebarea: pentru cine din România este Sărbătoarea Muncii?

Pentru sindicate, cu certitudine, nu. De mulți ani nu mai organizează vestitele serbări câm-penești de 1 Mai, dar nici acțiuni pentru apărarea valorilor muncii.

Până și partidele politice au abandonat tradiția adunărilor din parcuri, din jurul grătarelor cu mititei și a dozatoarelor de bere. Anul acesta, de 1 Mai, participă la acțiuni caritabile. Dacă politicienii au lăsat distracțiile pentru a împărți daruri în orfelinate și aziluri, înseamnă că sunt atât

de multe drame și tragedii în această țară, încât și pietrele din inimile lor au început să se înmoaie.

1 Mai a încetat să mai fie Sărbătoarea Muncii. Poate va deveni Ziua Sărăciei Naționale, un prilej de milostenie și pomeni.