Flota comercială a României, acum 20 de ani (XI)

În urmă cu 20 de ani, viața pe multe din navele românești era un coșmar pentru echipaje. Nici pentru marinarii care se îmbarcaseră pe nave străine, de nevoie, viața nu era mai bună. În cele ce urmează, vă prezentăm câteva din articolele publicate în ziarul nostru, la acea vreme.

Tragedia de pe "Golden Prince"

Tânărul Cristinel Cristea este din Galați. Nu-i marinar de profesie, dar viața l-a adus la bordul lui "Golden Prince", nava unui armator grec.

S-a îmbarcat pe post de fitter - om bun la toate muncile de jos. Flăcăul luase drumul mărilor și oceanelor, fiind nevoit să-și întrețină familia. Soția nu avea serviciu, iar fetița era de numai trei ani. Spera că un voiaj, două îi vor scoate la liman.

Era pentru prima oară la bordul unei nave și, chiar dacă munca și condițiile de lucru i se păreau grele, nu se plângea. "Ce să-i faci. Așa se câștigă banul. Aceasta-i viața de marinar adevărat"  ƒ $%¦ nota el în jurnalul personal. În paginile lui își deschidea sufletul, dezvăluind dorul și dragostea pentru cei de acasă. "Noapte bună, dragele mele, și Dumnezeu să ne aibă, pe toți, în pază!"  ƒ $%¦ își încheia marinarul însemnările zilnice, înainte de a se lăsa cuprins de somn.

În data de 5 august 1996, armatorul grec a trimis doi marinari să sudeze într-un tanc de combustibil. Nava era ancorată în portul Singapore. S-ar fi putut apela la o firmă de reparații navale, care avea specialiștii și dotările necesare pentru executarea lucrării în condiții de securitate. Însă, grecul a vrut să facă economie și a apelat la oamenii bordului.

Din cauza gazelor, cei doi marinari filipi-nezi trimiși în tanc să sudeze au căzut morți. Iresponsabil, grecul i-a ordonat lui Cristea să-i salveze pe cei doi, fără mască de gaze, fără nicio măsură de prevedere.

Tânărul s-a gazat, iar când s-a trezit la viață, era pe patul de spital, la reanimare, în Singapore. Creierul îi fusese grav afectat de gazele ucigașe. Își pierduse cele mai multe dintre funcțiuni.

Cristea a fost trimis în România. A urmat o nouă perioadă de spitalizare, după care și-a recăpătat mersul și comunicarea verbală. Dar când a ajuns acasă, nu și-a mai recunoscut decât fratele.

Soția și fetița erau doi străini pentru el. Le privea tulbure și în ochi nu i se aprindea luminița care arată că se bucură de revederea lor. Trupul i se gârbovise și părea inert. Vorbele îi erau monosilabice, lipsite de sentiment și de voință. La întrebări parcă răspundea un robot.

Fetița de trei ani privea la străinul din fața sa și la tăticul din fotografie, care arăta atât de vesel și de tandru. Mama i-a spus că nenea este tata. "Eu am doi tătici"  ƒ $%¦ le ciripea ea celor ce le călcau pragul casei -, tăticul din fotografie și tăticul de pe scaun."

În casă, sărăcia era și mai mare. Soția și-a luat serviciu pentru a-și întreține copila și soțul bolnav. Noroc cu cumnatul, care îi ajuta cum putea mai bine.

În camera familiei Cristea zace un bărbat. Îmbătrânit mult prea de timpuriu. Peste gându-rile sale s-a așternut o pâclă. Încearcă din răsputeri să-și aducă aminte de ceva sau cine-va, care altădată îi umplea inima de fericire.

Lângă el se joacă o fetiță de trei ani cu tata din fotografie. O femeie tânără citește într-un jurnal, cu ochii în lacrimi. "Aseară am visat că voiam să ies în oraș, să dau un telefon, să vorbesc cu voi. Dar cineva nu mă lăsa. Probabil, unde m-am gândit că nu puteam să dau telefon, fiindcă nu mai aveam bani. Dar văd că m-am luat cu vorba, așa că vă zic: Noapte bună, dragele mele, și să dea Dumne-zeu, bine! Să vedem ce va mai fi și mâine. Vă pup!" Erau ultimele gânduri logice și lor le erau adresate.

(22 octombrie 2006).