Nebunia reevaluărilor imobiliare

"Domnule, sunt disperat! - mi s-a plâns un om de afaceri constănțean, sub protecția anonimatului. Noi, privații, am ajuns să muncim mai mult pentru stat. În urmă cu cinci ani, preocuparea noastră era să ne dezvoltăm afacerea, să fim competitivi, să ne creștem cota de piață. Acum, grija noastră de căpătâi nu mai este afacerea, ci plata dărilor către stat. Sunt prea multe, iar volumul de muncă ce trebuie făcut cu înregistrările contabile, cu raportările și declarații fiscale e mult prea mare. Birocrația fiscală a ajuns să ne sufoce. Acum, avem pe cap și pacostea asta cu reevaluarea clădirilor. E o întreagă nebunie. Dacă nu o facem, cota de impozitare ajunge la 40%. Suntem obligați să facem reevaluarea din trei în trei ani, de parcă valoarea clădirilor ar crește continuu. Guvernanții noștri n-au aflat că încă e criză, că piața imobiliară a căzut, că prețurile terenurilor și clădirilor sunt mai mici cu 40 - 50% față de 2008?" 

Potrivit articolului 253 din Codului fiscal, persoanele juridice plătesc un impozit pe clădiri echivalent cu o cotă de 0,25% până la 1,50% din valoarea de inventar a clădirii. În cazul imobilelor a căror valoare a fost integral amortizată, valoarea impozabilă se reduce cu 15%. În schimb, pentru clădirile cu destinație turistică ce nu funcționează în cursul unui an, cota de impozitare este de minim 5%.

Statul obligă proprietarii clădirilor să reevalueze din trei în trei ani clădirile, astfel încât valoarea contabilă (de inventar) să fie actualizată în funcție de evoluția pieții, de parcă posesorii ar intențio-na să le vândă. Mecanismul reeva-luării, este astfel conceput, încât statul să fie mereu în câștig. Proprietarii plătesc impozite tot mai mari, în ciuda creșteri gradului de amortizare a clădirilor. În anii crizei economice, deși piața imobiliară s-a prăbușit, reevaluările nu au urmat evoluția acesteia. 

În cazul în care persoanele juridice nu își reevaluează clădirile, legea le sancționează crunt. Cota de impozitare crește la 10 - 20%, pentru clădirile ce nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani, sau la 30 - 40%, pentru cele ce nu au fost reevaluate în ultimii 5. Fac excepție de la regulă clădirile amortizate integral.

Nu doar statul are de câștigat de pe urma acestui mecanism de impozitare, ci și evaluatorii autorizați. Tarifele lor variază în funcție de complexitatea proprietăților, de costurile aferente realizării raportului de evaluare, de localitate și de concurența dintre evaluatori. Pentru aceeași lucrare, un evaluator poate să solicite 1.500 de lei, altul, 6.000 de lei. Pentru urgență se plătește un tarif special.

De ce trebuie să suporte contribuabilii costurile reevaluării, câtă vreme acest serviciu nu este în interesul lor, ci al statului? Este irațional ca economia românească să irosească resurse financiare uriașe, să mobilizeze armate întregi de contabili și evaluatori și să întocmească sute de mii de rapoarte de evaluare din trei în trei ani, doar pentru ca statul să stabilească mărimea impozitului pe clădiri. 

Ministerul de Finanțe are un bata-lion de economiști și matematicieni. Ar trebuie să le ceară să găsească o formulă de calcul simplă pentru impozitul pe clădiri, care să nu mai presupună costuri suplimentare cu reevaluările.