Mărturiile sfâșietoare ale părinților Robertei și ai lui Sebi, în timpul procesului de vineri, în Dosarul 2 Mai

La ședința de judecată de vineri în cazul 2Mai, părinții Robertei și Sebastian, copiii spulberați de Vlad Pascu, au făcut primele mărturii oficiale în fața instanței și asasinului. Poveștile ultimelor clipe petrecute alături de cei doi, au zguduit audiența. Aproape toți cei prezenți în sala de judecată au plâns, conform G4media. La audieri a fost prezent și Vlad Pascu.

Cum a aflat tatăl lui Sebastian că i-a murit fiul

Valentin Olariu, tatăl lui Sebi, a povestit cum a plecat fiul său la mare și cum a aflat că acesta a fost ucis.

„Cu două zile înainte de accident ne-am întors din vacanță și când am ajuns acasă, Sebi mi-a zis: «Tata, vreau să merg la ziua unui coleg».

Joi seara m-am împrumutat de niște bani că să îi pot da, i-am dat și a fost prima dată când m-a luat în brațe și m-a pupat”.

Tatăl lui Sebi a văzut momentul ultimelor clipe ale fiului său pe camera GoPro.

„A doua zi am plecat la Mangalia să ne luam băiatul, am fost prima oară la poliție să îi luăm bunurile pe care le avusese asupra lui. Mi-a dat poliția o pereche de pantaloni plini de sânge, ochelarii lui care erau impecabili, nu au fost sparți, și o cameră GoPro. Am rămas surprins că poliția mi-a dat această cameră”.

Din nefericire, camera s-a activat în momentul șocului și a înregistrat audio toată grozăvia, de la impact, până când Sebi a fost pus în sac și ridicat de salvare. Abia după câteva zile tatăl lui Sebi a deschis camera…

„Am plecat la Morgă, am intrat în cameră, domnul acela mi-a spus că de când lucrează el nu a văzut așa ceva și că nu aș putea să mă duc să îl văd pe Sebi în halul în care arată. Eu m-am dus și am văzut că nu mai e nimic întreg din el decât capul. L-am rugat foarte mult să mi-l așeze în coșciug, ca pe un puzzle. Nu puteți să vă dați seama cum arăta băiatul meu din cauza unui drogat.”

Mihaela Olariu, mama lui Sebi: „Eu una mă consider un mort care umblă”

„Era pasionat de regie. Anul trecut, am fost în vacanță la Cannes, la Academia de Teatru și Film de acolo și mi-a șoptit la ureche: «cândva, peste câțiva ani, o să fiu și eu acolo».

Viața mea chiar era perfectă, chiar dacă nu aveam bani să îi învârtim cu lopata, aveam fix cât ne trebuiau ca să le oferim copiilor o vacanță sau chiar două.

Noi acum nu mai avem o viață, eu una mă consider un mort care umblă. Singurul moment în care mă simt cât de cât bine este când merg la Sebi, nu la cimitir, noi mergem la Sebi. O facem de trei ori pe zi, seara ne strângem toți acolo, prietenii noștri, prietenii lui. Nu contează că plouă, că ninge, că e cald, noi acolo suntem.

Eu ca să stau în picioare iau tratament din ziua respectivă, pentru fiica mea, am o datorie morală față de ea. Eu trăiesc doar pentru a-i face dreptate lui Sebi și pentru Selena (sora lui Sebi), pentru ca ea să își revină.

Am mers la psihiatru, mi-am schimbat tratamentul de câteva ori pentru că pur și simplu cădeam din picioare și nu știam ce se întâmplă cu mine. Soțul a ajuns la spital, pentru că până să se întâmple avea probleme cu pulsul și urma un tratament, dar acum se pare că a intervenit și tensiunea.

Selena merge la psiholog din septembrie, ulterior am ajuns și la psihiatru cu ea pentru că nu făcea niciun pas înainte, nu mai merge cu mijlocul de transport, trebuie dusă și adusă de la liceu, trebuie să aibă lângă ea numai persoane apropiate sau din familie. Doarme cu mine de mână, are momente când intră în baie și pur și simplu mi se pare că dărâmă baia, dă cu pumnul în faianță, plânge în hohote și spune că își vrea fratele înapoi și că îi este dor de el.”

Ștefan Dragomir, tatăl Robertei: „Ne ferim unii de alții, pretindem că suntem bine”

„Normalul nu mai este normal. Ne ferim unii de alții, pretindem că suntem bine, dar mergem la cimitir, ne uităm la o piatră și nu ne vine să credem că acolo este Roberta noastră.

Mă trezesc agitat, transpirat, abia adorm pentru că mă uit la ușă și copilul meu nu mai intră pe acolo.”

Lavinia Dragomir, mama Robertei, a aflat teribila veste de la sora ei

„Din dimineața zilei de 19 august când am primit un telefon de la sora mea și m-a anunțat, la ora 6.15, că fata mea a murit, viața mea s-a schimbat. Ea m-a anunțat pentru că în grupul lor de prieteni era și nepotul meu puțin mai în față, el nu a fost lovit. Nu mi-a venit să cred, l-am sunat pe nepotul meu care mi-a confirmat și mi-a spus că politia va lua legătura cu noi, ceea ce nu s-a întâmplat nici în ziua de azi.

Ultima oară când am văzut-o a fost vineri, când a plecat de acasă. Au plecat toți cu trenul, tocmai pentru a evita un astfel de accident. Când mi-a spus sora mea că a fost un accident de mașină, nu înțelegeam ce voia să spună, tocmai pentru că ei plecaseră cu trenul.

Ultimele ei cuvinte au fost: «Pa, mami, ne vedem luni!” Luni urma să ne vedem la mare, unde am fi ajuns și noi.

Nu pot descrie în cuvinte cum a fost afectată viața noastră. Sora ei nu poate dormi fără lumină, doarme cu televizorul aprins, iar părinții mei care au crescut-o plâng întruna, mai ales tata. Nepotul și surorile mele sunt la fel de afectați.”