Maestrul Virgil Andriescu: ”Și ca actori, și ca scriitori, noi suntem niște povestitori”

Actor emblematic al scenei românești, Virgil Andriescu (89 ani) a trăit o viață dedicată artei teatrale, slujind cu pasiune și devotament profesia care i-a definit destinul. Scena Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța - cunoscut anterior ca Teatrul Dramatic -, pe care a însuflețit-o ani la rând, a fost, în urmă cu trei ani, locul unde maestrul și-a lansat volumul autobiografic cu titlu autoironic „O viață așa cum s-a nimerit”.

Aproximativ un an și jumătate mai târziu, în decembrie 2023, Virgil Andriescu a revenit în fața publicului cu o nouă carte, „Întâmplări adevărate cu sau fără chițibușuri”, apărută la Editura Next Book - o colecție de amintiri pline de savoare, umor și reflecție.

La începutul acestei săptămâni am fost părtașii lansării celui de-al treilea titlu semnat Virgil Andriescu, „Șapte gânduri pentru un timp trecut”, care, în opinia dr. Corina Apostoleanu, este parțial o autobiografie. „Sunt, de fapt, șapte povestiri, între care unele dintre acestea fac apel la biografia scriitorului și actorului. Din ceea ce știu, Virgil Andriescu și-a dorit foarte mult această carte. Povestirile sunt destul de diferite din punct de vedere al registrului în care ele se află, fie că-i vorba despre Delta Dunării, fie că-i vorba despre zona rurală și despre propria devenire ca actor, ca artist, ca om. Acest al treilea volum e diferit din punct de vedere al tonului în care sunt scrise povestirile, mai mult spre literatură. Volumul anterior era mai degrabă scris într-o notă mai sobră și se referea strict la evenimente. Deci o autobiografie, iar acesta este o împletire între ficțiune și propria biografie. Are și umor, și autoironie și conduce foarte bine povestirea până la capăt, semn că a exersat și s-a gândit mult, pentru un om care nu a avut, practic, această ocupație de-a lungul vieții", a declarat pentru „Cuget Liber” Corina Apostoleanu, în preambulul evenimentului.

Prezenți la evenimentul de lansare a volumului „Șapte gânduri pentru un timp trecut”, l-am provocat pe maestrul Virgil Andriescu la un moment de sinceritate.

- N-aduce decât o singură poveste, care o să vă placă la toată lumea din toate șapte, care se cheamă „Femeia de la Capătul Apelor”. Mai am una „Din Tudora până în dealul Caprii”. E mai mult nuvelă. Ambele sunt nuvele, de fapt. Cea mai reușită dintre ele este, după părerea mea, „Femeia de la Capătul Apelor”. E o chestie care mi s-a întâmplat mie acum 50 de ani, dacă nu mai mult. Și am scris-o cu drag mult.

- Da, da. Am o povestire, „Din Tudora până în dealul Capri”, care mi-a dat ceva bătăi de cap și o să vă povestesc și de ce. Am plecat să fac o nuntă moldovenească de la 1900. Și eu fiind din Botoșani și văzând multe nunți, am zis că mă pricep. M-am priceput, am scris-o în grai moldovenesc, cu arhaisme foarte multe și am dat-o la citit. Și lumea n-a înțeles nimic, erau atât de multe arhaisme și „ș“-uri, „î-uri și... A trebuit să o scriu din nou. Nu mi-a făcut deloc plăcere că am muncit aproape un an de zile la 50 de pagini. A fost îngrozitor. Și până la urmă, când mi-a venit în cap că nimeni nu se mai interesează acum de o nuntă moldovenească, i-am schimbat finalul. Că nu trebuia să mă duc în final cu nunta mare, cu fată mare care se culcă în pod și cu cerșaful roșu și așa mai departe. Și le-am tăiat pe toate astea. Cred că astea mi-au mâncat zilele. Restul le-am scris mai ușor. Iar „Femeia de la Capătul Apelor” chiar mi-a reușit foarte bine. Mă laud cu ea pentru că chiar mi-a reușit foarte bine.

- Editor? Virgil Andriescu. Eu mi-am scris-o liniștit, cineva mi-a bătut-o la mașină și așa am prezentat-o la Ex Ponto.

- Eu nu știu cât sunt scriitor. Și ca actor, și ca scriitor, noi suntem niște povestitori. Noi nu ne mai spunem povestitori, pentru că ne-am ridicat noi în rang și ne-am spus actor. Dar noi, de fapt, povestim. Ale noastre, altele. Intrăm în personaje, în pielea de… „reptilă” și zicem actor. Altfel, suntem povestitori.

- Nu cred că mai scriu. Am obosit foarte tare și lucrez greu. Pentru că eu, neștiind să bat la mașină, scriu cu un creion. Și scrisul meu este alandala. Și atunci trebuie să o mai scriu o dată. A treia variantă o dau la bătut la mașină și este un chin.