Din cei 68 de ani de viață, 45 i-a dedicat catedrei de sculptură și modelaj, iar acum prof. Lavinia Caian s-a retras la pensie. Este primul an școlar, după atâtea zeci de ani, în care nu a mai îmbrăcat halatul pentru a se afla alături de elevii săi în atelierul de ceramică de la parterul Colegiului Național de Arte „Regina Maria” din Constanța. Cu câteva zile înainte de terminarea anului școlar 2024-2025, am cunoscut-o pe cea care a modelat nu numai lutul, dar și zeci de caractere. Și care, în toți acești ani, a avut locul ei special în cancelarie, loc pe care nu se așeza nimeni, chiar și atunci când era în concediu, în semn de profund respect pentru un dascăl-mentor.
- Când intri într-un atelier de ceramică te aștepți să vezi foarte multe lucrări colorate. Nu este cam auster al dvs.?
- Păi știți de ce nu avem așa ceva? Pentru că ar deveni sursă de inspirație pentru copii. Atunci când eu le cer să facă o inspecție în creierașul lor și-n imaginație, nu vreau să se inspire. Deci eu le predau ce este de predat, le aduc structuri naturale, cât mai multe și mai diverse, ei de acolo iau ceea ce le-am spus, ce le-am predat și mai departe creează conform imaginației pe care o au.
Noi nu suntem o secție care reproduce. Noi creăm, și ca să creăm, în clasele mici, a V-a, a VI-a, respectiv a IX-a, se fac studii foarte multe după structuri naturale și se învață destulă teorie. Fie că e la modelaj, că e la sculptură, că e la grafică, că e la culoare, că e la arhitectură.
Deci ăștia sunt anii în care se pune baza, mai departe, imaginației lor și dexterității lor; abilitatea de a reprezenta le aparține.
- În aceeași idee v-ați dorit să distrugeți și tot ce este în atelier?
- În atelier vreau să dispară complet, pentru ca cine vine după mine să aibă el spațiul unde să-și expună ceea ce lucrează cu elevii. Adică eu am fost, am trecut, la revedere, gata, am pus punct.
Cine vine pune ceea ce lucrează. De-aia și holurile, lucrările elevilor mei le voi lua de acolo, să le pun, să văd dacă le găsesc un loc. Dacă nu, le iau acasă, că am spațiul unde să le duc. Să aibă spațiul unde
să-și expună profesorii care vin.
- Totuși, presupun că ceva vreți să lăsați amintire!
- Da, o să rămână în holul de la intrare lucrarea aceea mare a elevului pe care l-am avut în prima serie, Franke Sorin, care acum este în Africa de Sud. O să rămână busturile și portretele domnitorilor pe care le-au făcut elevii mei. Doar două lucrări am să iau de jos, cu consimțământul direcțiunii, lucrări pe care elevii mi le-au lăsat special mie, pentru că anul trecut s-au întâlnit cei care au terminat acum 24 de ani și promoțiile dinaintea lor. A fost ceva extraordinar. Și doi dintre ei mi-au spus „lucrările acestea vi le donăm dumneavoastră”.
Deci una este un bust tot al lui Sorin Franke, care este în Africa de Sud, și este o replică după Arcașul. Cealaltă este făcută de Mihai Tițoiu, care este plecat, de când a terminat facultatea, în străinătate... Belgia, Germania. Este un artist renumit, unul dintre elevii care au intrat la facultate fără examen, pentru că a luat la olimpiada pe țară 10 la desen, 10 la sculptură, a fost premiu absolut al juriului.
- Nu cred că este vreo coincidență. Este fiul reputatului artist Ion Tițoiu?
- Da, Ion Tițoiu este tatăl. Cel mic mi-a fost elev dintr-a V-a până într-a XII-a, un copil excepțional, chiar le spuneam și Marietei (n.r. Besu) și lui Ion (Tițoiu -n.r.) că a luat de la talentul mamei și de la talentul tatălui tot și l-a dus mai departe.
- Și Lelia Rus, actualul director al Muzeului de Artă, v-a fost elevă?
- Da, și Lelia mi-a fost elevă, dar ea a fost în a doua serie pe care am avut-o la secția de sculptură și din seria Leliei mai sunt foști elevi care sunt sculptori mari, renumiți. Carmen Ciobanu, de exemplu, Andreea Vasiliu, iarăși sunt destui care au îmbrățișat meseria de sculptor și s-au dus mai departe.
În 45 de ani de când eu predau acest obiect, un singur elev l-am avut care nu lucra cu plăcere. Lua lutul cu două degețele și nu-i plăcea absolut deloc. Da’ deloc. Știu eu cu ce făcea el asemănarea, nu pot să-mi dau seama. Bine, lucra, nu pot să spun că nu lucra, că altfel n-ar fi terminat liceul. Actualmente este în Dubai și lucrează în domeniul publicității. Deci, unul singur în 45 de ani. Atât.
Și să știți că primii ani de stagiatură i-am petrecut la Școala 4 din Medgidia, în vestitul cartier Alibaba. Dar să știți că nu m-a deranjat că 90% erau țigani. Așa au un simț cromatic. Cu atâta plăcere au putut să vină la oră. Atât de încântată eram cu ei, încât pentru mine acei șapte ani de navetă la Medgidia au fost o-ncântare. Și să știți că am făcut cu ei și modelaj. Le-am adus bucăți de BCA și ciopleam, cu un cuțit, râcâiam în BCA.

Și întotdeauna le spun: măi copii, nimeni nu are pretenție să ieșiți artist nici după băncile facultății. Dar voi după băncile liceului, cel puțin, aveți un gust bun, rafinat, corect când vă duceți în străinătate, că slavă Domnului faceți atâtea city break-uri și atâtea concedii în străinătate, măcar să nu vă cumpărați orice prostie. Să vă cumpărați ceva de valoare. Să nu vă opriți prea mult în zona kitsch-urilor. Și dacă mai intrați într-un muzeu să știți ce vedeți, adică să știți o limbă străină în plus, o limbă străină care este universal valabilă - ARTA. Pe care o înțelegeți și în Japonia, și în Statele Unite și peste tot. N-a stricat niciodată nimănui. Plus că știu să-și armonizeze culorile când se îmbracă. Chiar dacă se machiază violet, știu să pun o culoare așa cum trebuie.
- Aceasta ar fi partea frumoasă. Care e partea cealaltă?
- Partea cealaltă este că îți câștigi foarte greu existența. Ca să poți să trăiești din meseria de artist vizual, fie trebuie să ai un impresar extraordinar de bun, care să știe să te lanseze, fie trebuie să faci compromisuri, adică să lucrezi și ceva care nu-ți este aproape sufletului, cum ar fi kitsch-ul... și așa mai departe, fie să fii muritor de foame.
- După mai bine de patru decenii la catedră, cum resimțiți diferența dintre generațiile de elevi?
- Sunt mari diferențe. Gândiți-vă că i-am prins după timpul lui Ceaușescu, am trecut prin tranziție, am trecut prin pandemie, trecem acum prin război și mergem mai departe. Deja sunt așa de schimbați, atât de greu se lucrează cu unii dintre ei, foarte greu, încât meseria asta de profesor așa de mult ne solicită.
Dacă nu știi să-l agăți și să-l faci să-ți vină cu plăcere la oră, te trezești că îți lipsește o dată, de două, de trei ori, îți vine cu scutiri, îți vine cu o hârtiuță de la părinți că, vezi Doamne, a fost nu știu unde. Unghiile sunt atât de mari încât nu pot să lucreze la modelaj. E foarte greu, foarte greu.
Cum să vă spun, și ăsta este motivul pentru care eu ies la pensie. Prefer să păstrez gustul plăcut pe care mi l-am făcut până acum.
În orice caz, mari probleme de educație. Foarte mari. Părinții nu mai au timp să se ocupe de ei. Cred că e generația care a făcut școala fără uniformă. Eu aș băga uniforma din nou. Uniformă frumoasă pe care să o iubească toți. De aici intervin foarte multe situații de bullying. Și dacă ar fi uniforma, n-ar mai exista lucrul ăsta. Poate să fie, știu eu, la calitatea telefonului pe care îl are sau o încălțare mai deosebită. Acolo da, dar dacă am îmbrăcăminte, n-ar mai fi problema asta. Ca să nu mai spunem ce mașini opresc și din ce coboară elevii și de ce diferența asta uriașă. Respectul față de profesor a început să scadă. Să știți că eu simt foarte mult acest lucru, pentru că trăim într-o societate care conjugă verbul „a avea” nu-l mai conjugă pe „a fi”. Și atunci eu mă bucur că la mine la oră port halat. Că eu nu-mi permit să vin cu cele mai bune haine aici, unde bag mâinile în lut și mai și torn în ghips și îmi pun halatul deasupra.
Dar dacă aș preda alt obiect, dacă aș fi de cultură generală, vă dați seama că toți ochii sunt ațintiți să vadă ce pantof, ce bijuterie și așa mai departe.