Poveste brăzdată de emoţii şi durere. "Moartea băiatului meu a fost cel mai mare şoc pentru mine"

4661
Poveste brăzdată de emoţii şi durere.
Căminul pentru persoane vârstnice din municipiul Constanța, situat pe strada Unirii nr. 104, reprezintă, la acest moment, cea de-a doua casă pentru cei 183 de beneficiari ai săi. Instituția răspunde nevoilor persoanelor vârstnice, prin intermediul unor echipe specializate în îngrijirea socio-medicală şi prin capacitatea de a trata şi monitoriza vârstnicii în cele mai bune condiţii. În acest loc, seniorii sunt cazați în garsoniere, camere cu două paturi și camere cu trei paturi.

În urma fiecărui beneficiar se află o poveste și fiecare este deosebită, în felul ei. Toate poveștile sunt brăzdate cu sentimente puternice, emoții și gânduri profunde, pe care ei le transmit celor care sunt interesați și au răbdarea să le asculte. În ediția de astăzi vă vom prezenta o persoană specială, o femeie puternică, dar blândă, pe care viața a încercat-o din plin, dar pentru care sinceritatea și respectul au reprezentat valori fundamentale de la care nu s-a abătut niciodată. Este vorba despre Rada Ghelmegeanu, o doamnă în vârstă de 88 de ani, care de șapte ani a preferat să își petreacă restul zilelor, câte sunt date de la Dumnezeu, în Căminul pentru persoane vârstnice din municipiul Constanța.

De ce spunem că este greu încercată de viață? Pentru că a pierdut multe persoane dragi ei: patru fraţi, soțul cu care a împărțit și bune, și rele timp de 40 de ani, dar mai ales copilul, decedat în urma unei nefrite, o boală inflamatorie a rinichilor. Deși au trecut 30 de ani de când fiul său a trecut la cele veșnice, la numai 36 de ani, în floarea vârstei, doamna Rada plânge ori de câte ori îi este amintit numele. „Era frumos și amuzant și își iubea enorm copilul și soția. Mă gândesc tot timpul la el și am cu mine, şi acum, în cameră, poza de la nunta lui. Încă plâng mult și, uneori, durerea mă copleșește. Țin minte cum îl țineam în brațe când era copil și mă doare și acum sufletul”, ne-a mărturisit femeia, cu tristeţe în suflet. Din nefericire, a precizat ea, în viaţă, nimeni și nimic nu te pregătește pentru acest drum plin de singurătate, compus din moartea copilului și apoi a soțului.

Ea îşi aminteşte foarte clar de tinereţe, de mariajul său şi de munca sa.

„Am lucrat la munca câmpului timp de 36 de ani. M-am căsătorit la 17 ani, iar omul meu a plecat în armată trei ani şi trei luni, iar eu am muncit până s-a întors. Mai târziu, am avut un copil, lumina ochilor noştri, dar care a murit. Măcar mi-a rămas de la el nepotul, care mă vizitează mereu, nora la fel. Amândoi mă sună să vadă ce mai fac şi mă răsfaţă constant cu fructe, dulciuri şi tot felul de bunătăţi. Ei ar fi vrut să mai ia la ei acasă, dar nu am vrut. Singurătatea m-a făcut să vin aici. Apoi, aveam o casă, o grădină şi eu nu le mai puteam îngriji. În prezent, sunt operată şi am două tije la picior, dar chiar şi aşa tot merg la biserică, în zilele de sărbătoare, pentru că sunt foarte credincioasă. Mai am şi probleme cu tensiunea, care este oscilantă, dar iau pastilele recomandate de medic şi merg înainte. Dumnezeu mi-a dat puterea să merg mereu înainte, pentru că moartea băiatului meu a fost cel mai mare şoc pentru mine”, a adăugat femeia.

Cum spuneam, toţi beneficiarii căminului au trecut, de-a lungul vieţii, prin tot felul de experienţe, mai plăcute sau mai puţin plăcute, dar viaţa i-a întărit şi le-a dat forţa necesară de a merge mai departe, chiar dacă nu în căminele în care şi-au dus traiul în tinereţe. Ajunşi la o vârstă venerabilă, mulţi au rămas singuri şi neputincioşi, aşa că au preferat să locuiască într-un cămin, în care s-au împrietenit, între timp, cu alte persoane de vârsta lor şi îşi duc traiul liniştiţi. 



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.2625 secunde