REALITATEA CRUNTĂ, POVESTITĂ DE PE PATUL DE SPITAL: "Copiii cu rotavirus stau în același salon cu cei sănătoși. Trei într-un pat de unu. Ce este contagios se duce și la ceilalți"

Iată ce povestește tânăra pacientă:

"Scriu de pe un pat de spital niște cuvinte care nu vor fi niciodată suficient de răsunătoare. Cândva, au fost dureri pe care nu le-am putut striga din motive pe care le veți vedea. În spitalele în care oamenii sunt atât de vulnerabili, indiferența se plimbă pe holuri mai mult decât asistentele. Am ajuns aici pentru că vreo cinci sau șase doctori din Onești, Bacău și Brașov nu au reușit să îmi pună un diagnostic. Nimeni nu știa ce am și nu era de competența nimănui. Așa că am mers mai departe. A fost de competența mamei mele să găsească un spital la 200 de kilometri de casă în care să mă pot face bine. După mult chin, am reușit să aflu că sistemul meu imunitar mă distruge în loc să mă protejeze și mi-am dat seama că asta face și țara în care m-am născut... Mă distruge și ne distruge în loc să ne protejeze. Nu aș putea fi medic în țara noastră. Nu aș putea avea grijă de copii care plâng pentru că asistentele îi dau afară din saloane în miezul nopții sau pentru că îi înțeapă de șapte ori ca să le pună o branulă. A fost foarte greu să tolerez tot ceea ce am văzut și să tac. Copiii cu rotavirus stau în același salon cu cei sănătoși. Mi-am împărțit nopți de-a rândul patul în care abia dacă am eu loc cu încă una sau două persoane. Da, trei într-un pat de unu. Nu contează ce boli avem sau de ce am venit. Totul este la comun. Ce este contagios, se duce și la ceilalți. Mâncarea este greu de suportat când o vezi- de înghițit nu se mai pune problema. Am auzit povești de abandon, am auzit de copii care mor, de mame care de 40 de zile stau în spitalul pe care eu după o săptămână nu îl mai suport. Totul pentru bebelușii lor. Am trăit multe până să mi se dea un diagnostic. Nimeni nu te ia în brațe când plângi. Nimeni nu înțelege că îți pierzi aici răbdarea. Urletele și umilința sunt la ordinea zilei. Vreau însă să mulțumesc celor două asistente din aproximativ douăzeci și cinci care mi-au zis că o să fie bine. Și lui Lili, cea mai puternică mămică pe care am cunoscut-o aici. Le sunt recunoscătoare părinților mei că au avut răbdarea și puterea de a mă aduce până aici, profesorilor care mi-au scris la ore și care au înțeles că nu scriu pentru că nu pot, nu din comoditate. Îmi iubesc prietenii- m-au ajutat enorm și nu m-au lăsat să cedez sau să renunț. Prietenul meu merge șase ore cu trenul până la mine în timp ce doctorul nu vine nici de la 100 de metri la vizită. Ai mei fac drumuri. Toată lumea e într-o permanentă agitație și tot ce îmi doresc e să ajung acasă și să fiu sănătoasă. Am pus pe drumuri mulți oameni, însă durerea mea nu a trezit interesul celor din spital. Sper din suflet să schimbăm cu toții ceva. Suntem atât de tineri și vom studia într-o țară care este cu susul în jos din atât de multe puncte de vedere. Nu vom fi toată viața sănătoși. Sau dacă noi vom fi, părinții și prietenii noștri s-ar putea să aibă nevoie de ajutor. Oameni de aici și de peste tot, fiți mai buni, aveți grijă de voi și de ceilalți. Haideți să transformăm indiferența în grijă. Ura în iubire. Urletele în mângâieri, căci e atâta nevoie..."