Poveștile sportului constănțean. Mare campion, arestat și acuzat de spionaj!

Constanța are o tradiție extraordinară în ceea ce privește activitatea sportivă. Poveștile, unele datând de patru-cinci decenii,

sunt depănate, pentru cititorii "Cuget Liber", de venerabilul profesor Traian Petcu, atlet veteran și, totodată, veritabilă enciclopedie, ajuns la vârsta de 94 de ani. În episodul de astăzi, este relatată o întâmplare din viața de sportiv: arestat fără vină!

S-a întâmplat în anul 1975, pe când Traian Petcu făcea antrenament spre Mamaia-Năvodari. Era iarnă, vântul bătea dinspre mare spre uscat și, din pricina vâjâitului și a zgomotului valurilor mari, foarte greu s-ar fi auzit strigătul cineva, chiar și de la o distanță de numai 2-3 m.

"Alergasem vreo 8 km spre Năvodari, când aud un zgomot parcă de explozie a unei mine marine, plantată în nisip în timpul războiului, dacă se întâmpla vreo debarcare. Atunci, auzind zgomotul, am întors capul și am zărit cu greu silueta unui individ. Bătea vântul, spuma de mare se împrăștia pe plajă, eu eram în plin efort și-l văd că se apropia de mine cu arma ridicată. Nu m-am oprit din alergat, cu gâtul răsucit, încercam să înțeleg ce se întâmplă. Individul alerga și el, s-a apropiat de mine și atunci am realizat că era un tânăr soldat grănicer. Țeava puștii era îndreptată către mine și aud strigând: «Stai că te împușc!». Am stat, s-a apropiat la trei metri, cu pușca îndreptată spre mine și mă întrebă cine sunt, cum mă cheamă, ce caut pe plajă și unde mă duc? I-am răspuns că sunt sportiv veteran, campion și fac antrenament. Îmi răspunde: «Ce sportiv, mă? Sportivii sunt pe stadion, la fotbal, nu pe plajă! Ești spion și vrei să fugi cu barca pe mare!?»", își amintește profesorul Petcu.

Săracul răcan… Însă, excesul lui se zel era cât se poate de explicabil, având în vedere vremurile de atunci. În anii comunismului, când deja începuse să se strice "treaba", se mai întâmpla ca vreun român curajos să fugă în Turcia cu barca, tocmai prin acest loc mai greu de controlat.

În marș, spre Comandament

Dar, să revenim la povestea eroului nostru.

"Cum eram îmbrăcat cu trening mai vechi, hanorac cu glugă, păream suspect. Grănicerul se răstește la mine: «Ce, mă, n-ai văzut indicatorul de interzis la intersecția de plajă?". Am răspuns: «N-am văzut, că eu nu merg cu mașina». «Atunci, hai la Comandamentul Grăniceri!». Se lăsa seara, eu eram transpirat, grănicerul în spate cu arma, eu mărșăluind, că îmi era frig. După vreo 2-3 km, îmi strigă: «Stai, mă, mai încet, că am obosit!». Comandamentul de Grăniceri era tocmai la Cazino, așa că a trebuit să trec prin oraș. Pe bulevard, m-au cunoscut amicii, care s-au oprit : «Ce-i cu tine, Traiane?». «Sunt arestat!», iar grănicerul răspunde și el: «Este spion!». Nu aveam asupra mea decât o simplă legitimație sportivă, fără adresă, fără data nașterii etc. Buletinul era acasă, dar norocul meu a fost că Dumnezeu mi-a scos în cale un bun prieten, care a mers cu mine la Comandamentul Grănicerilor", povestește atletul veteran.

Happy-end, cu… Murfatlar

Cum s-a încheiat toată povestea? Cu emoții, frică, dar și cu… dulciuri.

"Era ora 19. Grănicerul a raportat ce s-a întâmplat, iar comandantul, după ce a ascultat cu atenție, s-a adresat către soldat: «Trebuia să te aducă alergând, să faci mai bine pregătirea fizică cu așa campion!». Apoi, comandantul ne-a invitat în mașină, pe mine și pe amicul meu, am mers acasă, l-am poftit în casă, i-am arătat buletinul și trofeele sportive și l-am servit cu un pahar de Murfatlar. Mi-a cerut un orar sportiv pentru copilul lui și niște insigne, astfel că am devenit prieteni și m-a solicitat să fac pregătirea fizică generală cu grănicerii câteva luni, dându-mi supra-alimentație: zahăr, ciocolată și rahat!", a încheiat povestea prof. Traian Petcu.

v v v

Câteva rânduri și despre condițiile în care se antrenau atleții constănțeni în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial.

"Deplasările în țară se făceau destul de dificil, erau obositoare, foarte greu de suportat și periculoase - era război! Numai entuziasmul tinereții, voința, onoarea de a participa lângă atleți de valoare cu performanțe naționale și internaționale (cazul I. Moina - alergător la 100-200 m plat în 1948, care urma să participe la JO de la Londra) ne-au făcut să mergem mai departe. Nu totdeauna ne cazam la hotel: era și scump și nu se găseau locuri. Astfel, cazarea se făcea la cămine școlare sau studențești, pline de purici și pleoșnițe care cădeau din tavan pe față și, deci, nu puteam dormi, odihni pentru concurs. Se călătorea cu trenul la clasa a 3-a, pe scară, sus pe vagon, înfometați, fără apă. Se călătorea de la Constanța la București cu tren personal (6-7 ore), în restul țării - Cluj, Timișoara, Iași, Brașov (24-36 ore). Și totuși, atleții participau cu multă voință, ambiție, realizau performanțe și chiar obțineau titluri de campioni naționali", își amintește profesorul Petcu.

Astăzi, aceste povești sunt greu, aproape imposibil de închipuit…