Ziua de 14 noiembrie, care se apropie cu pași repezi, este o zi specială pentru constănțeni, ei sărbătorind 143 de ani de când Dobrogea a reintrat, oficial, în componența statului român modern. Pentru a marca acest moment important din istoria noastră, vom publica zilele acestea mai multe articole ale specialiștilor din vechea cetate a Tomisului.
- Publicitate -
Deși nu se poate spune defel că Dobrogea s-ar fi aflat vreodată „departe de lumea dezlănțuită” a geopoliticii, aceasta se conturează în mod paradoxal ca un ținut al apelor liniștite, al oamenilor așezați, exemplari în deschiderea lor către lume și orice alteritate. Am repeta o platitudine dacă am face trimitere aici la mult invocatul model al conviețuirii dobrogene, dar nici un cercetător atent al istoriei regiunii nu poate trece cu vederea această realitate. „Gânditorul” îndepărtatelor vremuri preistorice, ipostaziat atât de inspirat probabil de unul dintre primii artiști ai civilizației locului, transmite, deloc întâmplător, faptul că nimic nu poate fi mai profund și mai vertical decât liniștea unui gând care apropie cerul de pământ.
De atunci au trecut peste oamenii cuminți ai acestui spațiu definit de curgerea ineluctabilă a fluviului și de unduirea mării, urgii nespuse, apusuri apocaliptice, dar și înălțări nebănuite ale spiritului. Cele două binecuvântări dăruite geografiei acestui colț al vechii Dacii, fluviul și marea, au reprezentat suportul întemeietor care a permis în răstimpuri reluarea ab initio a înălțării cetății. Astfel a fost în trecutul imemorial și astfel a fost mai târziu, când „geții barbari”, dar nemuritori, au înfruntat superioritatea altor civilizații, fiind definiți de Herodot, cunoscutul „părinte al istoriei”, ca „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Eleni și romani, deopotrivă, au rostuit în această parte a lumii. Fortificațiile de altădată, nenumăratele vestigii și toate legendele lumii antice împărtășite în aceste locuri li se datorează.
„O urmă de drum roman este un îndemn la glorie...”, sublinia filosoful din Rășinari care gândea o „schimbare la față a României”. Maiestatea bizantină care a urmat, a așezat definitiv Logosul întrupat pe pământ dobrogean. Martirii de la Niculițel și „călugării sciți” (daco-romani) de la apusul lumii romane, apoi impresionantele lăcașuri de cult săpate în cretă la Basarabi-Murfatlar, de la cumpăna secolelor IX - X, indică intensitatea vieții religioase, o profundă preocupare față de problematica teologiei creștine și o primă atestare a unei vieți monahale organizate pe teritoriul străromânesc.
Secolele stăpânirii otomane nu au șters din memorie nimic din zestrea patrimoniului istoric dobrogean
Și dacă ar fi rămas doar aceste repere „dobrogene” în istoria țării, vatra despotului Dobrotici (Terrarum Dobroticii) ar fi rămas oricum de neuitat. Dar după efemera putere a acestui conducător cunoscut la Curtea marelui Bizanț, a urmat prima unire din istoria Ţărilor Române, prin extinderea granițelor Țării Românești asupra moștenirii „Țării Cărvunei”. În context, titlul domnitorului Mircea cel Bătrân din 1406 este exemplar, acesta intitulându-se „domn până la Marea cea Mare”. Secolele stăpânirii otomane care au urmat nu au șters din memorie nimic din zestrea patrimoniului istoric dobrogean. După ce România a apărut pe harta Europei moderne la 1859, fireasca desprindere de sub suzeranitatea Înaltei Porți, în condițiile redeschiderii „problemei orientale”, a adus Independența de Stat și revenirea Dobrogei în granițele românești, în urma deciziei de la Berlin a areopagului diplomatic european de la 1878.
Momentul revenirii Dobrogei în cadrul statal românesc s-a aflat sub semnul Proclamației din 14 noiembrie 1878 a domnitorului Carol către dobrogeni, care erau asigurați în privința protejării lor de către autorități.
La aceeași dată, domnitorul a semnat ordinul de zi către armată, care a transmis următoarele: „Ostași! Marile Puteri Europene, prin tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, posesiunea vechilor noștri Domni. Astăzi, voi puneți piciorul pe acest pământ care redevine țară română. Voi nu intrați în Dobrogea ca cuceritori, ci intrați ca amici, ca frați ai unor locuitori care de acum sunt concetățenii voștri”.
Cei 143 de ani scurși de la această neuitată zi impune rememorarea celor mai importante repere ale istoriei regiunii, readucerea în actualitate a personalităților care au făcut posibilă renașterea „României de la Mare” și sublinierea mărturiei tuturor etniilor acestui colț de țară la afirmarea unui continuu proces de integrare în civilizația Europei.
Neputând insista în acest loc, arătăm doar că, în ceea ce privește atitudinea populației dobrogene față de administrația românească la momentul reunirii, este sugestivă scrisoarea transmisă suveranului de către locuitorii din Tulcea, la 18 noiembrie 1878, după ce, la 14 noiembrie, Comisia română pentru preluarea Dobrogei fusese întâmpinată de o amplă manifestație publică, de peste 8.000 de persoane. Drapelul ostașului român era văzut aici drept „simbolul civilizației”, semnatarii depeșei, care conținea nu mai puțin de 500 de semnături, evidențiind că încep „o nouă viață”, privind cu „încredere și iubire în viitor, uitând trecutul”. Cei care semnau erau reprezentanții Coloniei Române, Bulgare, Grecești, Ruse, Musulmane, Armene și Israelite.
Nu întâmplător, după cum aprecia o personalitate a epocii precum Ioan N. Roman, „patriarhul Dobrogei”, „locuitorii dobrogeni de alte origini își iubesc Țara, sunt supuși legilor și își știu soarta legată de soarta ei”.
În numele tuturor acestor români, bulgari, greci, ruși, musulmani, armeni, israeliți și celorlalte etnii, dobrogenii de astăzi înalță un profund gând de recunoștință pentru înțelepciunea îndreptată atunci spre un viitor desprins definitiv de timpul revolut al politicii imperiilor contrare intereselor națiunilor europene.
Dintr-un alt colț de țară românească, La Mulți Ani, Dobrogea! La Mulți Ani, dobrogeni!
Dr. Florin C. STAN,
Consulatul General al României la Cernăuți
