Actorul Dan Minciună: "Sunt introvertit, nici n-ai zice că sunt actor!"

Pe 1 aprilie, actorul Dan Minciună, de la Teatrul pentru Copii și Tineret, ne-a vorbit despre el: idealuri, împliniri, goluri, planuri de viitor, idei despre trecut, teatru, film, sport, decizii. Motorul generator de energie pentru a doua zi este, însă, iubirea pentru copii, publicul în fața căruia se dedublează pe scenă. A vrut să devină călugăr, într-o perioadă mistică a vieții sale, dar i-a trecut. A făcut și culturism, timp de doi ani, iar condiția fizică i-a făcut intrarea în domeniul striptease-ului, pentru puțin timp. În timpul liber merge cu monociclul prin oraș, o distracție premeditată pe care o practică cu dezinvoltură. Cu modestie, un bun simț ieșit din comun și o timiditate plăcută, Dan Minciună se lasă descoperit de cei mici și nu numai, pe scena Teatrului pentru Copii, aproape în fiecare zi. - Cum ați poposit pe tărâmul artei teatrului? - Am început să joc în liceu, la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoșani, orașul meu natal. Făceam pantomimă, cu profesorul Ion Plăieșeanu, care ne-a luat la o figurație la teatru, și așa am ajuns la roluri. După ce am venit din armată, am văzut că se organiza un concurs de angajare la teatru, la care am participat și eu, mai mult împins de părinți, pentru că eram foarte emotiv și nu credeam că o să fiu acceptat. Dar am luat examenul, și am stat la teatru până în 2000. Între timp, prin 1995, ajunsesem într-o stare mistică, vroiam să mă fac călugăr, îmi depusesem demisia de la teatru. Însă m-au convins părinții să mai stau două luni, timp în care s-au produs o groază de evenimente, printre care un festival de teatru, care mi-a redat plăcerea de a juca. Prin 1999 am încercat și altceva - animație, în Turcia, am făcut dans, striptease… la sfârșitul sezonului, însă, patronul hotelului unde lucram s-a dovedit a fi un tip oportunist: ne-a dat câțiva bani de drum, și ușcheala în țară. Un an mai târziu, în 2000, mi-am zis să fac și facultate, pentru că mă simțeam neîmplinit, așa că am venit aici, la Constanța, orașul de care m-am îndrăgostit. Am absolvit Facultatea de Arte, secția Artele spectacolului, Universitatea "Ovidius", la clasa prof. Lică Gherghilescu. Au fost niște ani frumoși de studenție, timp în care am colaborat cu Teatrele "Ovidius" și "Oleg Danovski". În timpul acestor colaborări am jucat în spectacolul "Furtuna", alături de Victor Rebengiuc, dar și în "Fantasio 45". - De la Shakespeare la teatrul de păpuși? - Profesorul meu, Lică Gherghilescu, fiindu-mi și mentor, dar și director al Teatrului pentru Copii și Tineret, mi-a indus plăcerea pentru astfel de spectacole. E interesant să joci pentru copii, dar nu mi-a dispărut dragostea pentru publicul adult. - Regrete? - Din păcate, din cauza programului încărcat, nu mai pot colabora cu alte teatre. Și în ceea ce privește filmul, am ratat o mare șansă când eram la Botoșani, angajat la Teatrul "Mihai Eminescu". M-a sunat cineva de la București cu o propunere de a juca într-un film, dar regizorul premierei pe care o pregăteam la teatru nu mi-a dat voie să plec. Însă am mai avut apoi roluri de figurație. Mi-ar plăcea să joc, în special, în comedii, unde mă ajută și coeficientul de moacă. Dar îmi plac și drama și tragedia. Și aș vrea foarte mult să fac film… mă macină că amân întâlnirea cu el. - Momente apocaliptice? - Jucam într-un spectacol la Botoșani, iar personajul meu trebuia să plângă mult. A fost interesant, pentru că reușeam să fac acest lucru, deși în viața de zi cu zi sunt introvertit, nici n-ai zice că sunt actor. Însă personajul mă metamorfozează, mă transformă, și asta îmi place foarte mult. - Spectacolul vieții? - Foarte multe spectacole sunt aproape de inima mea, îmi sunt dragi toate… Descopăr în fiecare spectacol câte un nou personaj, despre care spun: "Ăsta e cel mai fain! Ba nu, ăsta e!". Îmi pare rău că nu se mai joacă "Legendele Olimpului", în regia lui Gavril Pinte. Nu se mai joacă pentru că au plecat oameni foarte talentați din teatru, iar noi am rămas câțiva, și nu putem acoperi distribuția. Trăiesc cu mare emoție momentul în care jucam la Botoșani, în spectacolul "Bună ziua, domnule Cehov" (un colaj din trei piese ale lui Cehov), în regia lui Ion Bordeianu. Eram pe scenă, când, la un moment dat, am avut un lapsus. Am trăit niște momente care mi s-au părut lungi cât o eternitate. Am tras cu urechea la sufleor, care nu se aștepta să am nevoie de ajutorul lui. A început să dea paginile repede și, până a găsit el cuvântul, au trecut câteva secunde care mi s-au părut foarte lungi. Colegii mi-au spus, după spectacol, că nici nu s-a observat… - Poți face teatru pentru copii fără să-ți placă copiii? - E o condiție să-ți placă copiii. Dacă nu îți plac, trebuie să ai mult talent ca să ascunzi acest lucru, pentru că cei mici te simt imediat. Dacă nu îți place publicul pentru care joci, mai bine te apuci de altceva. Mă simt împlinit și bucuros când văd că le-a plăcut un spectacol. Primesc din partea lor căldură și zâmbete de încântare și le citesc bucuria în ochișori, după spectacole. Ca dovadă, duminica nu mai sunt bilete, s-a ajuns la un moment foarte plăcut… - Bilanțul? - Am cam realizat tot ce mi-am dorit… sănătoși să fim. - Repere ale domeniului? - Regizorul Gavril Pinte are un stil extraordinar de lucru cu actorii, el însuși fiind actor. De asemenea, Cristian Pepino e un mare regizor. Ca actori, mă înțelegeam pe scenă foarte bine cu Lucian Zaharia, care a plecat de la teatru… De asemenea, Lică Gherghilescu e un mare actor și, spre norocul nostru, fiind atât de puțini actori și atât de multe personaje, poate îl vom revedea pe scenă. - Dincolo de teatru? - Mai am un job part-time, fac sondaje, alături de soție, pentru a putea rezista. În rest, mă bucur de viață, de soare, de primăvară, de orice! Mă plimb cu motocicleta și cu monociclul. E foarte plăcut și relaxant să mergi cu monociclul, se bucură și lumea când te vede. Când mă văd pe stradă cu el, cei mai bătrâni spun "Doamne, vine sfârșitul lumii!". În schimb, copiii sunt încântați, aleargă după mine de parcă aș fi maimuță. Sunt și oameni care mă iau la mișto, îmi spun că am ieșit afară cu roata de rezervă. - Teatrul în vreme de criză… - În conștiința publicului, a copiilor, dar și a celor maturi, teatrul e necesar. Ar fi o revoltă dacă po-liticienii ar închide, cumva, teatrul. În condițiile astea de criză e groaznic de greu, dar teatrul e necesar, mai ales acum, pentru a aduce un zâmbet pe buzele oamenilor.