Sculptorul Mircea Roman și pictorița Florentina Voichi sunt doi artiști cu o personalitate puternică și distinctă, dar care se completează reciproc într-un mod extraordinar, atât în viața profesională, cât și în cea personală. El este singurul sculptor român care a câștigat premiul pentru sculptură al Trienalei de la Osaka, ea este un artist vizual renumit, care a publicat în anul 2007 lucrarea „Cartea pictorei”, în care îşi expune in extenso concepţia despre pictură ca artă supremă. Lucrările amândurora vor putea fi admirate, în această toamnă, pe simezele Muzeului de Artă Constanţa. Despre munca din atelier, artă, culori, provocări şi multe altele, am discutat cu cei doi artiști.
- Publicitate -
-Stimată doamnă, ce înseamnă pictura pentru dumneavoastră?-Pentru mine, pictura este expresia cea mai înaltă a gândirii umane, modelul ei cel mai elevat. Mă refer aici la pictura marilor maeștri ai artei universale. Ea este, aplicat vorbind, un vast domeniu de cercetare. Fiecare temă pe care o abordez se naște în urma unui complicat proces de permutări, de date, observații, întrebări existențiale, fragmente de amintiri, senzații sunete…Urmează investigația pentru aflarea unor noi soluții în zonele formei, contrastului și culorii. Atunci când toate acestea se aliniază, până la suprapunere, pentru a contura într-un mod clar și vast o idee, atunci s-a atins modelul picturii.
-Ce doriţi să transmiteţi prin intermediul lucrărilor dumneavoastră?-Întreaga mea existență, începând din copilărie, se confundă ca amplasament cu atelierul. Există o realitate a picturii, fascinantă, care, în mod paradoxal, pare mai reală decât realitatea. Ceea ce se poate exprima prin strategii de desen și culoare depășește orice închipuire, depășește orice alt mod de expresie și aceasta pentru faptul că pictura lucrează cu lumina, culorile aparțin luminii. Îmi doresc în picturile mele să dezvălui splendoarea și misterul luminii, dar uneori cobor și în zonele tenebrelor.
-Pictura începe înainte de a pune prima tuşă de culoare…-Da. Realizarea unei picturi începe cu mult timp înainte de a pune prima tușă de culoare. Anumite gânduri se combină cu unele observații și încep să definească o temă. Urmează perioada schițelor și după ce
m-am hotărât pentru una, încep lucrul pe pânza cea mare, folosind culorile de ulei. Aceste culori întind capcane, fiind pe cât de strălucitoare pe atât de periculoase, astfel încât ducerea la capăt a picturii devine o experiență tensionată, uneori dezarmantă.
-Când v-aţi dat seama că trebuie s-o luaţi pe acest drum?-Am știut de la 11 ani. Am intuit, ca pe o fatalitate, că existența mea viitoare va fi legată de pictură. Am știut, am intuit și aici fac o reverență în fața părinților mei, care au ales să îmi dea o educație elevată, că pentru o asemenea perspectivă nu este îndeajuns să desenez bine și să pun culori frumoase, ci trebuie să absorb tot, să știu matematică și fizică, să cunosc istoria descoperirilor științifice, să citesc toată literatura importantă a omenirii, să cunosc din albume măcar, toată arta, și, foarte important, să observ bine în natură, să fac studii direct în natură. Programul acesta l-am urmat toată viața.
-Aţi mai expus până acum la Muzeul de Artă Constanţa?-Cunoaștem Muzeul de Artă din Constanța de mulți ani și suntem la curent cu activitatea acestuia, cu expozițiile de calitate pe care le face. Ne-am gândit că ar fi potrivit să expunem în sălile de la parter și după ce am avut sprijinul doamnei directoare Lelia Rus Pîrvan, am cântărit ponderea lucrărilor și amplasarea lor, astfel încât publicul să fie provocat să citească în mod clar relația dintre pictură, sculptură și arhitectura spațiului interior. Dar nu numai atât, ci să reflecteze asupra subiectelor propuse de noi, simțindu-se confortabil între repere solide. Dacă aceste lucruri se vor întâmpla, și sper că așa va fi, scopul va fi atins.
-Ce este, de fapt, „Cartea Pictorei” şi cât timp aţi lucrat la ea?- La „Cartea Pictorei”, apărută în 2007, am lucrat patru ani şi cuprinde povestiri care gravitează în jurul unor unghiuri neobişnuite asupra picturii, muzicii, artelor, în general, dar şi ale unor aspecte ale psihologiei umane. În centrul ei, însă, se află studiul care dă şi titlul volumului şi care este o teorie documentată ştiinţific asupra vizualităţii şi picturii. Am elaborat-o pentru a-mi servi în anul 2001-2002, când am predat Istoria artelor la Media Pro, Facultatea de cinematografie şi le vorbeam viitorilor operatori şi regizori despre compoziţia picturală.
-Domnule Roman, şi pentru dumneavoastră este prima expoziţie la Constanţa?-Este prima expoziție la Constanța, dar am mai avut aici o sculptură, „Cupa lui Ovidiu”, care a stat o vreme pe malul mării, lângă Cazino, în cadrul proiectului „Art Tuborg”. Din păcate, lucrările au dispărut și acum, în acel loc este o parcare.
-Când aţi obţinut Marele Premiu de la Osaka şi ce a însemnat acesta pentru dumneavoastră?-Am luat Marele Premiu la Trienala de Sculptură de la Osaka în anul 1992. A fost o recunoaștere care m-a ajutat să merg, în continuare, pe drumul meu. Premiul i-a făcut pe mulți sculptori să participe la următoarele Trienale, dar numai sculptorul Aurel Vlad a reușit să se califice la ediția din 1998. Dacă, în general, lumea a apreciat reușita mea, acum sunt colegi care spun că acest premiu nu e bun de nimic.
-Ce tip de lemn folosiţi în lucrările pe care le realizaţi?-Folosesc tot felul de lemne. La început, am lucrat cu parchet de stejar, care se găsea ușor în casele demolate. După aceea, am folosit plopul și alte lemne ușoare. În Anglia, am descoperit jelutongul, un lemn din Malaezia, ușor și gălbui, dar la noi în ţară nu se găsește.
-Se spune că fiecare lucrare este o părticică din artist…
-Da. Cam tot timpul, și când sunt plecat, gândul îmi este la lucrarea rămasă în atelier. Dacă acum, orice este sculptură, pentru mine, ea este un volum în bună proporție, în acord cu ce am vrut să exprim. Lucrez încet și îmi ia timp până pun o bucățică de lemn să fie bine. De obicei, îmi place ultima lucrare și acum, aceasta este „Lupta lui Iacob cu Îngerul”, o lucrare de mari dimensiuni, la care am lucrat mai mult de trei ani. Pornesc de la realitatea înconjurătoare, îmi place să observ ce se întâmplă în jurul meu. Și după ce am început să fac lucrări mari, o sculptură o cheamă pe următoarea. Ca mulți alți sculptori, la început am vrut să fac pictură. Cum la pictură nu eram prea bun, am trecut la sculptură. Profesorul de sculptură care m-a încurajat a constatat că nici aici nu prea am șanse, dar nu m-am mai întors la pictură și m-am încăpățânat să fac sculptură.
-Domnule Mircea Roman, viaţa grăbită ne îndepărtează de noi înşine?
-Vreau să spun că viața este frumoasă, oricât de multe lovituri ai primi și mai cred că viața grăbită de acum îl îndepărtează pe om de el însuși. Înainte de 1989 parcă aveam mai mult timp, ne întâlneam mai des și discuțiile erau mai aprinse. Acum, toată lumea este ocupată, întâlnirile mai rare și mai politicoase.
