Viaţa de sportiv începe de obicei foarte devreme, indiferent despre ce disciplină este vorba. Un grup frumos de sportivi în oraşul Constanţa îl reprezintă ACS Tomitanii, care se remarcă foarte des atunci când vine vorba despre competiţiile naţionale. Luca Gilea are doar 15 ani şi o întreagă carieră în faţă. Joacă pentru Tomitanii şi speră ca într-o zi să ajungă în cele mai mari campionate ale lumii. Mai multe despre activitatea sa, dar şi despre visele sale, ne spune chiar el în rândurile următoare.
- Publicitate -
- Luca, vreau să îmi spui mai întâi cum te-ai apucat de rugby? Ce te-a atras la acest sport?
- În 2019 a venit domnul Cristian Cojocaru la mine, la bunici la ţară. Bunicii mei sunt din Dăeni şi îmi petreceam foarte mult timp acolo. Cum să vă zic, este ca la ţară. Nu are nicio legătură cu aerul de oraş. Mi-am petrecut foarte multe vacanţe acolo.
- Domnul Cojocaru m-a găsit, mi-a arătat o minge de rugby şi m-a întrebat dacă vreau să vin să fac un antrenament. Și am venit la Constanţa şi m-am antrenat prima dată şi mi-a plăcut foarte mult.
- La câţi ani te-ai apucat de rugby?
- Am început să practic rugby-ul la vârsta de 10 ani. Primul antrenament a fost foarte frumos. Prima dată am învăţat să pasăm. De multe ori este greu să joc împotriva unor jucători mai masivi decât mine, însă nu întotdeauna. Dacă eşti curajos, nimic nu este imposibil. Eu pe poziţia numărul 9 demi. Adică sunt mijlocaş la grămadă. Îţi trebuie şi viteză, dar în acelaşi timp îţi trebuie multă viziune.
- Cum ţi s-a părut primul tău meci oficial pe care l-ai jucat?
- Primul meci oficial pe care l-am jucat a fost unul foarte greu pentru că toţi eram începători şi nu știam prea multe. Primul meci, de fapt, a fost un joc de rugby pe atins. Nu era ca acum. Jucam şi pe un teren foarte mic, deci era dificil. Am jucat cu o echipă din Bucureşti, Metrorex. Îmi aduc aminte că am câştigat atunci.
- Ţi-ai intrat foarte repede în ritm. Vreau să îmi spui ce te motivează în fiecare zi?
- Eu mă motivez singur pentru meciuri. Nu am nici un ritual, nici o superstiţie. Încerc să stau cât mai calm înaintea meciurilor. Am colegi foarte buni. În meci ne ajutăm unul pe altul, chiar şi atunci când echipa adversă marchează împotriva noastră. Este foarte greu pentru că unii nu prea vin pe la antrenamente. Unii nu vin pentru că nu au posibilitatea să ajungă întotdeauna, iar alţii nu vin pentru că sunt mai „puturoşi” de fel.
- Ai vreun model în rugby-ul de înaltă performanţă? Un idol?
- Desigur. Îl admir foarte mult pe Antonie Dupont care este demi-ul echipei naţionale a Franţei. Este unul dintre cei mai mari jucători ai lumii. Dar sunt unii şi mai buni decât el. Noua Zeelandă, de exemplu, are jucători magistrali.
- Au apărut mai multe imagini cu voi de pe teren, atunci când rostiţi câteva versuri. Ce semnifică?
- Avem o poezie pe care o spunem şi la începutul meciului, dar şi la final. La final, mai ales, când câştigăm, o rostim în cor cu voce tare.
- Cum este antrenorul vostru cu voi? Se poartă frumos?
- Da, este exemplar. De fiecare dată ne oferă pizza, sucuri, tot ce se poate. Este foarte atent la fiecare detaliu şi îi mulţumim pe această cale.
- Îţi place să pui presiune pe tine înainte de meciuri?
- Câteodată simt o presiune care mă apasă, dar câteodată nu simt nimic. De obicei, seara, înaintea meciurilor, pot să dorm destul de liniştit. Problema apare cu cinci minute înainte de meci, atunci când resimt emoţiile din plin. Toţi avem emoţii.
- Am urmărit câteva meciuri de-ale voastre de aici de pe stadionul „Mihail Naca” şi am observat că vin mulţi spectatori. Îţi place să vezi aşa ceva?
- Da, este un lucru extrem de frumos. Domnul antrenor mi-a atras atenţia că trebuie să îmi chem mai mulţi colegi de la şcoală să se uite la meciuri şi, poate cine ştie, vor încerca şi ei să fie rugbyşti. Chiar şi diriginta mea, care este profesoară de sport, m-a îndemnat să fac acest lucru. Trebuie să chemăm cât mai multă lume la stadion.
- Antrenorul tău mi-a spus că a încercat să vă închege atât în teren, cât şi în afara lui.
- Da, este foarte adevărat. Suntem ca o familie. Ieșim în gaşcă pe afară, ne mai şi distrăm, vorbim, facem mai multe lucruri. Şi în autocar, atunci când efectuăm deplasările, petrecem timp frumos. Nu ar trebui să ne distrăm acolo, pentru că înainte de meciuri trebuie să fim mai serioşi, însă e greu să respectăm o regulă strictă. Unii se mai distrează, mai râd, mai fac şi unele „miştouri” cum se spune, dar eu cred că este perfect normal. Trece timpul altfel. Şi în cantonament se fac o grămadă de glume.
- Unde te vezi în viitorul apropiat? Ce targeturi ai?
- Sincer să vă spun, nu m-am gândit la acest lucru momentan. Vă daţi seama că îmi doresc mult să ajung un profesionist desăvârşit şi să plec în afara ţării. Să joc în cele mai bune campionate ale lumii. Pentru asta mă şi antrenez. Dacă îmi voi menţine pasiunea şi determinarea, eu cred că voi reuşi acest lucru. Eu toată vara, atunci când copiii obişnuiţi au vacanţă şi se joacă, eu mă antrenez. Şi asta am făcut încă de când eram mic. Lucrez foarte mult la condiţia mea fizică. Mai am probleme din cauza şcolii pentru că trebuie să merg să învăţ şi atunci mă mai opresc din antrenamente. Antrenamentele sunt la ora 19.00 şi eu termin şcoala la 19.45. Şi atunci îmi este mai greu dar încerc să îmbin şcoala cu sportul.
- Am aflat că antrenorul vostru v-a povestit despre valorile vieţii. Care sunt acelea?
- Da, şi toţi ţinem întotdeauna cont de aceste valori. Pe primul loc se află familia, apoi şcoala şi abia după aceea sportul. În rest nu contează nimic. Ne respectăm între noi. Aşa se întâmplă şi la echipele mari. După un meci, chiar dacă este pierdut, dăm mâna cu adversarul. Viaţa merge înainte în continuare. Şi dacă ne mai luăm la ceartă în timpul meciului, sau chiar la bătaie, după ce se termină rămânem prieteni.
- Urmăreşti des meciuri ale seniorilor?
- Mă uit la televizor la rugby, însă nu foarte des. Mă uit la meciurile celor din Noua Zeelandă, Africa de Sud, echipele mari. În România mă uit doar la finale.
- Încerci să le furi mişcările sportivilor consacraţi?
- Să ştiţi că analizez de multe ori fazele şi îmi dau seama că nu este bine să fii individualist. Rugby-ul este un sport de echipă. Fiecare trebuie să ne facem treaba pe postul nostru şi atunci echipa are de câştigat
- Aţi avut un meci amical aici, la Constanţa, cu o echipă din Africa de Sud. Cum a fost?
- A fost incredibil. Aproape nici nu mai contează că am pierdut la o diferenţă foarte mare. Este superb să ai în faţă jucători din ţara care este cea mai bună la rugby din lume. La final, am făcut schimb de tricouri cu ei. Va rămâne o amintire frumoasă pe care nu o vom uita niciodată.
- La final, un mesaj pentru toţi copiii care ar putea să se apuce de rugby.
- Ar trebui să vină la rugby pentru că se dezvoltă. Nu doar fizic, ci şi psihic. Li se va schimba viaţa total. Sunt mulţi care stau în casă pe tabletă, telefon sau mai ştiu eu ce. Sunt zombie, sunt spălaţi pe creier. Nici nu ştiu să vorbească cu oamenii pe stradă. Am câţiva prieteni care parcă sunt „prăjiţi” pe creier. Nu au nicio treabă cu viaţa. Eu nu sunt aşa. Nu am nici calculator. Mai stau şi eu pe telefon din când în când, când mai am liber, dar unii chiar exagerează.
