La 30 de ani de la Revoluție. Sfârșitul erei care ne-a însângerat istoria

În ciuda argumentelor nostalgice privind alfabetizarea, electrificarea, sistematizarea, regimul comunist a fost unul care doar a simulat modernitatea, ba mai mult, a spulberat vreme de peste patru decenii progresele făcute pe drumul modernizării timp de un secol. 

Preluând puterea prin violență, ca un regim de inspirație și ocupație străină, regimul a trăit și și-a găsit sfârșitul în aceeași manieră: prin violență. Ar trebui să fie o evidență pentru oricine, la 30 de ani de la Revoluție, că regimul comunist a fost, atât în matricea lui teoretică, cât și în dimensiunea lui practică, unul criminal și ilegitim. 

Cataclismul istoric pe care comunismul l-a reprezentat și l-a produs conține un inventar înspăimântător: lichidarea elitelor intelectuale și politice; destructurarea instituțiilor democratice și a economiei de piață bazată pe proprietate privată; abandonarea tradițiilor și a culturii naționale; risipirea și înstrăinarea resurselor naturale, umane, materiale, ceea ce a dus la sărăcie cronică; sute de mii de morți, victime ale sistemului concentraționar; alienarea individului; alte câteva milioane de victime prin diferite forme de represiune și tratament inuman. 

Pretenția de a institui o societate utopică a egalității și libertății i-a condamnat pe indivizi la o fericire socialistă în contra voinței lor. Din cauza criminalității sale de esență malefică, a ordonat și a comis crime împotriva umanității. 

Scânteia de la Timișoara 

În România, anii 80 sunt întunecați la propriu și metaforic. Criza energetică fără precedent a aruncat satele și orașele într-o beznă a vremurilor premoderne. Sistemul de cartele pentru aprovizionare a marcat conștiința românilor în următoarele decenii, deși rațiile la produsele de bază nu erau o garanție a accesului la alimente. Cele mai elementare bunuri de larg consum erau un lux, medicamentele nu se găseau, iar circulația mașinilor era dictată de un algoritm al absurdului. 

Cu toate acestea, propaganda de partid trebuia să întrețină ficțiunea succeselor regimului și a bunăstării închipuite. Pe deasupra și mai grav, controlul sufocant al Securității paraliza orice acțiune, frica reprezentând singurul pilon pe care se mai baza regimul. 

Și totuși, frica a fost învinsă. Pe 15 decembrie 1989, la Timișoara, un mic grup de credincioși s-au adunat în fața casei reverendului László Tökés, forțat de autorități să își părăsească postul din cauza luptei sale pentru drepturi religioase. Lor li s-au adăugat alte câteva sute de timișoreni și protestul pornit din solidaritate cu Tökés a luat amploarea unei demonstrații împotriva regimului comunist. 

Pe 17 decembrie, impulsul criminal al autorităților le-au determinat să deschidă focul împotriva manifestanților neînarmați, iar posturile de radio occidentale din Ungaria și din fosta Iugoslavie au transmis intens despre masacrul de la Timișoara, arătându-le românilor că Ceaușescu era dispus la o confruntarea sângeroasă cu orice formă de revoltă. Chiar și așa, pe 20 decembrie, orașul era deja în mâinile protestatarilor. 

În aceeași zi, o zi de miercuri, într-o declarație televizată impusă de condițiile de extremă urgență ale evenimentelor, Ceaușescu a acuzat "elemente huliganice", "grupuri antinaționale și teroriste", "agenturi străine", care au provocat "acte cu caracter net fascist, provocator de distrugere", "acțiuni cu caracter terorist", în colaborare cu "cercuri reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine". Niciun cuvânt de regret pentru morții de la Timișoara!

O greșeală fatală 

Cum este știut, în celelalte țări socialiste, transferul puterii a fost negociat pentru a evita violențele și s-a făcut în mod pașnic, fără victime omenești. Soluția aleasă de Ceaușescu pentru România a fost cea violentă, a folosit forța pentru a suprima revolta. Teoria socialismului într-o singură țară a mentorului său, Stalin, și mitul cetății asediate, fundamentale pentru consolidarea bolșevismului sovietic în primele sale decenii, au fost acum reactivate de Ceaușescu pentru a face din România o fortăreață imună la curentele revizioniste care amenințau să distrugă întreaga moștenire bolșevică. 

Aflat în contratimp cu istoria, Ceaușescu și-a dorit să îi mobilizeze din nou pe români în jurul cultului propriei persoane și a decis organizarea unei mari adunări populare la București, pe 21 decembrie. Dar greșeala i-a fost fatală, iar ceea ce se dorea a fi o nouă dovadă de susținere din partea poporului s-a transformat într-o demonstrație împotriva lui Ceaușescu. 

Pentru ultima oară, românii au fost chemați să simuleze adeziunea la o serie de formule golite de orice conținut și să asculte cunoscutele sloganuri ale dictatorului: pericolul extern, apărarea independenței și a integrității teritoriale, cuceririle socialismului și viitorul luminos al omenirii, lupta pentru pace și toate celelalte. Dar manipularea își atinsese ultimele resurse și nu a mai funcționat. Cei adunați în fața Comitetului Central al PCR și-au depășit frica, au întrerupt discursul de la balcon și au început să îl huiduie pe Ceaușescu. Deși a încercat, era prea târziu pentru ca mulțimea să mai poată fi stăpânită de la microfon, iar imaginile filmate au surprins un bătrân stalinist confuz, pierdut, dar mai ales uimit de ceea ce îndrăzneau bucureștenii. 

Faimoasa scenă a balconului 

Pe 21 decembrie 1989, în jurul prânzului, când Ceaușescu a avut ultimul său contact regizat cu poporul, în faimoasă scenă a balconului, cele mai semnificative pasaje ale discursului său mi se par cele în care anunță unele creșteri ale salariului minim, alocației pentru copii sau ale pensiei de urmaș. Deși nesemnificative pentru nivelul de trai umilitor în care se zbăteau românii, anunțul acestor creșteri definește cel mai bine tipul de relație stabilit între cetățeni și nomenclatura de partid. Sfârșitul anilor 80 găsește România într-un experiment pavlovian, Ceaușescu așteptându-se ca românii să reacționeze ca un câine cobai la stimulul reprezentat de aceste creșteri ale veniturilor. 

Protestul s-a mutat în Piața Universității, unde a continuat în noaptea de 21 spre 22 decembrie, au fost ridicate baricade și unde masacrul s-a dezlănțuit. Dar represiunea nu i-a împiedicat pe bucureșteni ca a doua zi, pe 22 decembrie, să iasă din nou în stradă și să atace sediul Comitetului Central. Clădirea a fost ocupată, iar Ceaușescu și soția acestuia au fost nevoiți să fugă de pe acoperiș cu un elicopter. Nu au ajuns departe, fiind arestați în aceeași zi, duși într-o unitate militară din Târgoviște, unde, pe 25 decembrie, în urma unui simulacru de proces, au fost executați. 

Întreaga desfășurare a evenimentelor, pornind de la fuga cu elicopterul, arestarea, judecarea și executarea celor doi, este încă departe de a fi pe deplin clarificată, dar este cert că aici se încheie 45 de ani de violență criminală care ne-a însângerat istoria. 

Lect. univ. dr. Gabriel Stelian MANEA 

Facultatea de Istorie și Științe Politice,

Universitatea "Ovidius" din Constanța