De ce plânge animalul inimii? Sau de ce tace?

Moto: "Aveam câte un prieten în fiecare bucățică de nor" - Gellu Naum

Mai am câteva pagini și termin, foarte curând, "Animalul inimii" al Hertei Müller. "Și, ai plâns, spune-mi, ai plâns citind-o???", mă întreabă, foarte ironic, un coleg. Am și plâns, da. Pentru că, așa cum scrie Herta Müller, morților nu le mai cad nasturii. Pentru că oamenii ăia știau că "dictatorul este o greșeală". Pentru metafora acestei cărți care, nu, nu este "încă o poveste despre comunism". Pentru viața tinerilor șvabi din Banat ale căror zile se cern între pereții camerelor de cămin, în acel "pătrat" în care studenții mor subit, sugrumați de cordonul vreunei rochii, între scrisorile în care pun câte un fir de păr, ca să-și asigure într-un fel - sau măcar să încerce să facă asta - o eventuală intimitate a corespondenței. Am plâns pentru moartea pe care o respiră fiecare filă a acestui roman pe care nu-l consider pură ficțiune, ci profund memorialistic și pentru că îmi pare că azi suntem total desprinși de realitățile unor vremuri care au existat.
"Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli" este replica de debut a romanului și una dintre ideile care, într-un fel sau altul, nu are cum să te lase indiferent. Pentru că dacă astăzi tăcem, cufundați în infecta, dezagreabila, atât de urâta noastră lehamite este fiindcă am uitat sau pentru că nu vrem să mai știm că, în urmă cu 20 de ani, zeci, sute de oameni intrau în birourile "milițienilor", forțați să dea cu subsemnatul despre dragostea aia ascunsă undeva departe în sufletul sau dormitorul lor sau despre frica aceea neagră și adâncă precum noaptea care se instala într-o zi în viețile lor fără, însă, a mai pleca vreodată.
Pentru câteva rânduri din Naum, anume "Aveam câte un prieten în fiecare bucățică de nor/ de fapt așa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume/ mama spunea și ea că e normal și nu accepta să mă fac prieten/ mai bine m-aș gândi la ceva serios" -trebuia să "torni" pe cineva, să dormi cu ochii deschiși, să nu-ți lași "animalul inimii" să plângă, iar dacă se întâmpla să plângă, să faci astfel încât să nu se-audă. Câteva astfel de cuvinte legau definitiv prieteni care se vindecau unul pe celălalt de cutremurătoarea singurătate într-un sistem în care multe, parcă prea multe însemnau doar fabrici, milițieni, mâncatul de prune verzi, mestecatul vorbelor până atunci când ele mor, gândul emigrării și animalele inimilor care "fugeau ca șoarecii".
Cartea asta nu este, repet, încă o poveste despre comunism, iar Herta Müller nu face "haz de necaz" de oameni abrutizați de timpuri care, în mentalul colectiv, încă apasă, dar de care preferăm, cel mai adesea, să nu ne mai aducem aminte. Nu cred că suferințele mocnite între prietenii acestui roman-bucată de viață țin doar de sensibilități scriitoricești. Și nici că dacă ne refugiem în fericirile atât de accesibile ale momentului avem dreptul să ne prefacem că lucrurile nu s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat.
Nu știu, astăzi, dacă animalul inimii mai plânge. Știu, în schimb, că nu i-aș înțelege tăcerea. N-avem voie să uităm.