Exact așa mă simt eu

Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Țăranului Român, povestește o întâmplare cu Irina Nicolau, aceasta din urmă fiind, alături de Horia Bernea, co-organizator al Muzeului Țăranului. "Într-o zi, era prin omienouăsuteoptzecișiceva, am primit o scrisoare de la Irina. Reușise să plece la Atena, în vizită la mătușa ei. E obligatoriu să menționez că primise mai întâi un răspuns oficial și negativ de la Pașapoarte și că fusese nevoită să ceară audiență la Miliție, în speranța că le va schimba hotărârea. S-a pregătit îndelung, și-a tras părul spre spate cu o cordeluță albă, l-a adunat într-un ghemotoc pe ceafă, s-a îmbrăcat cu o bluză albastră cu guleraș alb și cu o fustă dreaptă, nu s-a fardat deloc, și-a scos din degete inelele ei celebre și a avut grijă să arate tâmp și ponosit. Nu mai știu ce i-a spus ofițerului sau ce-o fi fost el, dar a reușit să obțină în final pașaportul. Și, iată, revin, îmi trimisese o scrisoare! Un plic elegant, cu miros de lipici occidental, pe care l-am deschis respectuos cu coupe-papier-ul, ca să găsesc înăuntru o bucată de hârtie igienică pe care scria cu tuș maro EXACT AȘA MĂ SIMT EU AICI. RIRI". Riri. Așa se semna, uneori, Irina Nicolau. Și tot așa îi spuneau și prietenii. Ea a murit acum șapte ani, dar în urma ei a rămas MȚR, locul în care, "dincolo de ușă începe timpul".
Citesc și recitesc din când în când povestirea asta pentru că mă minunez mereu în fața acelor oameni care, deși s-au simțit… cum s-au simțit, au învins în lupta absurdă, și grea, și prea lungă, un sistem tâmpit, dureros de nedrept și care, în loc să deschidă ușile, le închidea, le trântea, le bloca, nu care cumva oamenii să vadă că dincolo de ele există, totuși, o libertate. Destul de gri, destul de controversată, paradoxală uneori, dar ea există.
Am colegi de generație care astăzi nu merg la vot, care nu au idee nici măcar despre cine e premier, care nu știu că, de la aderarea României la Uniunea Europeană, în țara noastră au avut loc alegeri europarlamentare. De două ori. Care nu știu ce este Tienanmen și că, în urmă cu douăzeci de ani, undeva în Piața Universității din București a existat o inscripție "Tienanmen 2".
Și-atunci când îi întreb de ce nu fac nimic, un gest, orice, oricând, îmi răspund, la unison, "Pentru ce?", "Nu-mi pasă, nu pot să mă prefac că-mi pasă", "Și mie ce-mi iese?". Și îmi tot vine să le strig: pentru că au fost oameni care s-au simțit așa cum a scris Irina Nicolau pe hârtie, cu tuș maro, și n-au fost puțini, pentru că, neavând nimic de spus, e ca și cum ți-ai ipoteca dreptul de a te scandaliza, de a te simți dezamăgit, scârbit, dreptul de a întreba "de ce așa?".
Vorbim, de cele mai multe ori, pe voci disonante, despre ce nu ne place, ce ne enervează, despre clasa politică, despre pachete de legi și legături, la doi lei, de măsuri de ieșire. Atât. Doar de ieșire, căci e posibil să ne scoată, pentru moment, din toate, numai din criză nu. În realitate, nu mai spunem nimic. La intersecția dintre extinderea nesimțită a mizeriei umane și un trecut falsificat și mincinos, alegem să nu ne simțim în niciun fel. Din lașitate sau neputință? Comoditate sau dezinteres? Cred că doar "de-aia"…