Fericirea din celula 34

Cred, uneori, că ne încăpățânăm să trăim cu impresia că totul ni se cuvine. Că viața noastră este făcută să pâlpâie lângă un telefon mobil de ultimă generație, că zilele noastre sunt menite a se scurge într-un ritm infernal în care nu putem să permitem gândurilor legate de suferință, de boli, de atrocitățile care încă au loc în regimurile totalitare să ne violeze fericirile plătite scump. Că nopțile trebuie să fie în mod obligatoriu de o exuberanță absolută, că nimeni și nimic nu ne poate strica zborul ăsta surprins perfect într-un milion de pixeli și că libertatea, așa cum se conturează ea astăzi, poate fi achiziționată oricum, în orice formă, la orice reducere de sezon, la orice lichidare de stoc, din orice outlet.

Am început să citesc "Jurnalul fericirii" al lui Steinhardt și descopăr, încă din primele pagini, un om care dă alte valențe suferinței și trădării, un om care, deși a cunoscut degradarea fizică, chipurile durerii, detenția și izolarea, învață să trăiască frumos în ceea ce el descrie ca fiind "un fel de tunel întunecat și lung, cu numeroase și puternice elemente de coșmar". Se referă la celula 34, "o hrubă, un canal, un maț subpământean, rece și profund ostil", acolo unde, mărturisește el, a fost cel mai fericit om. A cunoscut fericirea deplină într-un celulă sinistră, aparent ireală, într-un soi de claustrare angoasantă: "Cât de absolut de fericit am putut fi în celula 34!", scrie el.

Am crede că zidurile sunt cele care ne sufocă, ne închid sau care ucid în noi bucuria luminii, a atingerii, a adevărului, a logicii sau, din contră, a iraționalului care, în foarte multe rânduri, ne face fericiți. Am uitat, de fapt, că toate astea nu sunt în altă parte, că ele sunt aici și că ororile unei lumi strâmb construite sunt la doar câțiva metri de noi sau, din contră, la mii de kilometri, într-o țară precum China, acolo unde un disident politic, câștigător al Premiului Saharov pentru libertatea de gândire, e condamnat la închisoare pe motiv că a publicat, pe site-uri internaționale, informații referitoare la "afaceri de stat".

Și mă întreb de ce, dacă oameni precum Steinhardt - care au înțeles, în birourile Securității, ce dimensiuni fantastice pot lua absurdul, nedreptatea, teroarea sau foamea, frigul și nesomnul - și-au păstrat dreptul la o demnitate insurmontabilă, noi nu putem astăzi să avem nu conștiința propriilor eșecuri sau a gesturilor meschine pe care le facem dintr-un gen de automatism, ci pe aceea a unei libertăți atât de fragile și care ar trebui să fie străină de ură și false compromisuri. Și care, de asemenea, ar trebui să nu ne fure sentimentul necompromis al demnității.

De ce întoarcem capul de la nefiresc, de la paradox, de la mizerie, de la răni care nu se închid niciodată, de la oameni care, am spus-o și cu altă ocazie, cer doar cinci minute din viața noastră?

N-am să spun că n-avem nevoie de libertate pentru a fi fericiți. Dar nici de celula 34 nu avem nevoie pentru a ne aminti că lucrurile astea nu sunt în altă parte.