Conspiră, transpiră, fă ceva!

"Dați-mi, vă rog, o definiție a Guvernului Boc". "99% conspirație plus 1% transpirație". Asta e viziunea în care actualul Executiv apare conturat într-una dintre genialele caricaturi pe care Ion Barbu le semnează în "Dilema veche".
Mi-au căzut ochii pe ea pentru că mă tot întreb, după ce moțiunea de cenzură a picat marți în plenul Parlamentului, cum va fi viața după ea... Sau dacă va mai exista viață pe Terra… Iertată fie-mi tentativa asta de ironie, dar… cum vom mai face față acestei crize transdisciplinare pe care, din păcate, n-o conștientizăm la reala ei amploare, insistând să ne raportăm doar la natura sa economică?!? Cum ne vom mai lăsa manipulați într-o disperare care, îmi pare rău s-o recunosc, nu e condamnabilă, încăpățânându-ne, însă, să ne angajăm la infinit în demersuri analitice care nu conduc spre soluții viabile menite să alunge "spiritele rele" ale crizei?!?
Criza asta economică a fost dublată, poate mai mult ca niciodată, de o criză politică fără precedent, o criză care îmi dă într-un fel senzația că dacă am falimentat cu entuziasm comunismul, astăzi falimentăm, dar fără a ne da seama, exercițiul ăsta democratic în care cineva își asumă, iar altcineva contestă.
Criza asta economică a fost întărită, în zilele din urmă, din Camera Deputaților și Senat, din rândurile parlamentarilor constănțeni, din studiourile platourilor de televiziune de o profundă criză morală alături de care coexistăm senini, aproape împăcați. Dintr-un soi de resemnare amară, urâm acum un Guvern care, ce-i drept, și-a demonstrat ineficiența, dar nu pentru că am avea pe cine să iubim în locul lui, ci pentru că nimeni, de niciunde, nu oferă nimic în schimb. Ce a oferit PSD-ul prin moțiunea de cenzură n-a fost o soluție, n-a fost o opțiune, a fost o fumigenă de iluzii.
N-am auzit formula magică prin a cărei aplicare românii ar duce-o, brusc - hocus pocus preparatus! -, mai bine. Pentru că, de fapt, n-am avut de a face decât cu primitivismul politic confirmat și reconfirmat după amarul atâtor eșecuri ale reformării statului și a instituțiilor bugetare.
N-am avut de a face decât cu nesimțirea asta cronică, purtată ca un costum național de către acei parlamentari care au introdus în urnele de vot gumă de mestecat, monede sau pastile.
N-am avut parte de o confruntare în argumente, ci tot de o ciocnire de ideologii între aceste spoieli de stânga și de dreapta de pe scena politică.
Pe cine mințim, de fapt?!? Pe pensionari, care după ce și-au câștigat dreptul la pensie, ulterior câtorva zeci de ani în care au cotizat la sistemul asigurărilor de stat și al asigurărilor sociale, pierd câteva milioane din pensiile oricum mici? Sau pe magistrații care primesc lunar pensii de 220, 250, 300 de milioane? Pe cine ne prefacem că "reformăm"? Pe cei câțiva bugetari care duc în spate volumul de muncă al unei instituții, transpirând într-un birou împuțit și întunecat, de dimineață până noaptea, sau pe colegii lor din aceeași instituție, ăia care parchează ca țăranii pe mijlocul trotuarului, în timpul programului, în fața cafenelelor, teraselor, birturilor, pentru că, nu-i așa, sunt prieteni cu primarul sau cu vicele sau cu alt papagal care are pâinea și cuțitul?!?
Pe cine naiba fraierim? Pe medicii ăia puțini care nu te lasă să zaci pe caldarâm, băltind în sângele cald, pentru că ei chiar fac tot posibilul să-ți redea dreptul la viață pe salarii de bun simț sau pe acei mercenari ai sistemului sanitar, care nu mai clipesc în fața durerii, care nu mai tremură în apropierea morții și care lasă un copil să moară în urma unei banale fracturi, nu însă înainte de a le pretinde părinților acestuia toți banii pe care-i vor mușchii lor?!?
Cum e viața după moțiune? Mai tristă, incomparabil mai grea. Mai "nașpa". Continuăm să întocmim liste ale rușinii? Facem din nou treișpe declarații de presă pe zi? Unde dracu’ au fost în toți anii ăștia parlamentarii din Opoziție, dar și cei din arcul guvernamental, de s-a ajuns în incredibila situație de a tăia din pensiile alea de subzistență? În ce peșteri, scorburi, creiere de munți s-au ascuns de au permis, la douăzeci de ani de la Revoluție, manifestarea deplină, voluptuoasă (dureroasă voluptate) a spiritului tribal care mustea în fața Parlamentului, dar și în plenul lucrărilor, în fața sediilor de partid, dar și în ministere care îngroapă și îngroapă și iar îngroapă ceea ce ar trebui, de fapt, să fie adus la lumină? Și mă refer, aici, la Educație.
România asta în care civismul e în moarte clinică are nevoie de puțin lipici, de puțin scotch, de puțin chit. De un Guvern care să lipească crăpăturile, nu de unul care să promită că o va face. Știu sigur că nu MAI are nevoie de demagogi, de frustrați, de mincinoși. De impotenți, de ipocriți, de clovni care prestează oricum și orice, dar doar în interesul cetățeanului nu.
Doresc Guvernului Boc multă inspirație, puțină conspirație și transpirație cât cuprinde. În folosul cetățenilor, desigur.