Școala de la groapă nu se mai întoarce

N-am să înțeleg niciodată de ce, într-o țară în care abandonul școlar crește de la an la an pe motive ce țin, mai ales în mediul rural, de sărăcie, Legea Educației rămâne subiectul unor conflicte de natură politică. N-am să reușesc să înțeleg de ce, într-o țară încă nereformată din punct de vedere instituțional și în care toate partidele politice au semnat un Pact Național pentru Educație, școala nu reprezintă proiectul public prioritar al niciunui guvern postdecembrist. Căci laptele și cornul guvernamental și toate zbaterile astea referitoare fie la consiliile de administrație ale unităților de învățământ, fie la modalitatea de titularizare nu sunt decât niște efervescențe de mandat.
Sistemul de învățământ rămâne într-o mare discordanță cu realitatea acestor ani, încăpățânându-se să instruiască și nu să educe. Să agreseze prin supraîncărcarea materiei predate, de multe ori inutile, și nu să încurajeze competitivitatea.
Școala de la groapă nu se mai întoarce în contextul în care niciunul dintre cei mai recenți miniștri ai Educației - Cristian Adomniței, Ecaterina Andronescu și Daniel Funeriu - nu a reușit să articuleze un proiect de lege care să schimbe din temelii un sistem îmbătrânit în rele, în care copiatul, chiulul, șpaga și Wikipedia rămân reflexe frecvente ale unor cutume tradiționale. Și, din nou, școala de la groapă nu se mai întoarce pentru că educația din România este închisă, din ce în ce mai des în ultimii ani, pentru inventar: câtor analfabeți le dă diplomă de BAC? Câtor semidocți le hrănește iluzia că "dă bine" să urmezi studii peste studii, fără a avea, însă, experiența unei performanțe autentice, fără a te raporta la un sistem în care valoarea, încrederea, onestitatea și, în definitiv, munca sunt singurele puncte cardinale?
Școala românească a momentului se definește ca un sistem anacronic, generator de haos și de pseudo-edificii culturale. Un joc de-a educația care nu face decât să bulverseze elevii și studenții și, cel mai probabil, și pe profesori, jonglând cu artificii politice și nu cu obiective care ar trebui să servească celui care învață.
În fața disputelor pe marginea Legii Educației mă încearcă, de fiecare dată, sentimentul amar al neputinței de a fi martorul unei modernizări reale, poate al primei modernizări a școlii ultimilor douăzeci de ani. În fața acestor controverse alimentate electoral și propagandistic mă tem doar de neputința unei legi de a pune ordine într-o dezordine instituționalizată. Căci, dincolo de formulele, multele și urâtele, în care se desfășoară examenul de bacalaureat, dincolo de așa numitele "autonomii" ale universităților, obligate, totuși, să se supună unor regulamente și prevederi ale Ministerului Învățământului care, uneori, par să contrazică logica, și dincolo de paradoxurile care par să o guverneze, școala rămâne unicul resort care poate schimba sau măcar reașeza arhitectura mentală din România.
Important este, însă, ca nu doar clasa politică să-și asume acest proiect, ci fiecare profesor, învățător, inspector școlar, fiecare autor de manual școlar. Altminteri, intenția de a reforma va rămâne doar un apanaj politic, un obiectiv trecut, la final de mandat, pe lista eșecurilor: ce ne-am fi dorit să facem, dar n-am făcut. Să nu ne mirăm, în condițiile astea, dacă vom apuca ziua în care vom pune, senini și resemnați, cruce școlii: să-i fie reforma ușoară.