Lui Jean Constantin, cu dor

"Cu Jean Constantin s-a dus o parte din copilăria mea… Cea mai frumoasă parte", mi-a scris, ieri, un prieten. Nu i-am putut răspunde decât "înțeleg, te înțeleg". Apoi m-am blocat în fața monitorului, gândindu-mă că, în situații de genul acesta, cuvintele nu te ajută, nu se lasă prinse, nu se te lasă să le găsești. Căci în ce mod ai putea să transpui în jocul cu litere un talent care nu a cunoscut margini, un umor proverbial, un om care și-a dedicat viața, fără excepție și fără rețineri, teatrului și filmului românesc?!?
Ce poți să spui atunci când realizezi că niciodată nu-l vei mai vedea pe maestru, la doar câțiva metri de tine, redând spontan, necăutat, autentic, scene din adorabilul "Toate pânzele sus!"? Cui rămâne magistralul Ismail? Cui rămân toate momentele în care acest neobosit spiriduș al scenei ne bucura și ne lăsa să îl iubim???
În urma oamenilor mari care se duc rămânem blocați. În urma oamenilor mari pe care i-am iubit cred, însă, că rămânem mai săraci. Dragostea noastră e mai puțină, mai tristă. Pentru că unde, când și cine ne va mai dărui, cu aceeași căldură, necondiționat și fericit, o astfel de vibrație a rolului, o astfel de poezie a artei?!?
E drept, cuvintele nu se lasă ușor prinse atunci când cei pe care i-am iubit până la capătul lumii și înapoi se duc. La fel de drept, e însă, că parcă n-ai cum, parcă nu poți să taci atâta timp cât în mintea atâtor și atâtor generații revin, recompunându-se ca cioburile colorate ale unui caleidoscop, episoade, replici, scene și frânturi din "Zile de vară" sau "Brigada Diverse" sau din foarte recentul "Frumosu’ de la Marea Neagră".
Cred că fără aceia care, într-un fel sau altul, au definit, prin munca și dăruirea câtorva zeci de ani, toate camerele acestei splendide arte a teatrului și filmului am fi fost, astăzi, mai goi. Sau, cel puțin, mai săraci. Fiindcă cine, dacă nu Jean Constantin, a agățat, pe pereții acestor camere, surprinse ireproșabil, momente ale căror ecouri și nuanțe sunt menite să trăiască pentru totdeauna?!?
Ahh, da! Maestrul era vesel. Maestrul era modest. Și spontan. Jovial și etern risipitor de glume, omul care aducea zâmbetul pe străzile întortocheate ale sufletelor noastre. L-am auzit cândva glumind pe seama morții, spunând că n-a lăsat-o pe "doamna cu coasa" să-l ia. Mai avea atâtea de dat, atât de multe de spus, atâta energie de distribuit în mișcări și roluri și feliile de viață pe care le trăia total, cu poftă, cu dor.
Mă tot gândesc la toate acele cuvinte care, probabil, nu i s-au spus, nici de către cei din generația mea și nici de către aceia care au crescut odată cu el. Și, totuși… Nu pot să cred că Jean Constantin, acest superb simbol al Constanței, nu a simțit, la scenă deschisă, bătăile atâtor palme, vibrația atâtor inimi înclinându-se cu reverență în fața unui joc irepetabil: acela al artei într-o dimensiune fără cusur.
Lui Jean Constantin îi doresc, oriunde ar fi, să nu obosească, să joace, să râdă, să se bucure. Să rămână spiridușul vesel din spatele camerei de filmat și de pe scenă.