Radu și boierii lui, călăii bugetului

"Să puneți zăvoarele pe porți, să trageți lanțurile și să dați drumul la câini. Nimic nu mai iese din visteria Tomisului, fără voia mea. Să strângeți cingătorile până la ultima gaică, să n-aveți foame, să n-aveți sete. Iar cine va cuteza să nesocotească poruncile mele, în dizgrația pesedeului să cadă și pe rugul renegării să ardă. Iar voi, cei ce plângeți a pagubă pe la ferestrele mele, să știți că nu voi avea îndurare. Voi pârjoli ogoarele, voi otrăvi fântânile și Siutghiolul, voi ascunde brazilience-n munți și voi pustii satele. Picior de șeic și bust de dansatoare nu vor mai vedea. Iar când cotropitorii vor veni peste noi, din nou și din nou, cu pizmașele lor dosare, cu ANI și DNA, nu vor găsi viață prin aceste locuri. Să se-ntoarcă la curte, la al lor stăpân, cu carele goale, cu pungile peticite, însetați și flămânzi la fel cum au venit. Și să spună acolo că la Constanța criza a nimicit orașul, și doar eu, mare primar, mă mai înduplec de sănătatea și burțile supușilor mei", glăsuiește primarul spre cuminții scribi și dregătorii lui.
În această vreme, logofătul Stan își plimbă gânditor mâna prin pletele-i bălaie. Tinde să dea crezare, ticluind gânduri și vorbe mieroase. El conduce ceata, în mâna lui stă Corpul de Control și puterea zecilor de inspectori. Doar o vorbă și-și încalecă Jeep-ul, gonind pe ulițele așezării, ridicând colbul și întărâtând haitele de maidanezi. Ar alerga târgoveții, i-ar înconjura, le-ar lua birurile și le-ar răpi fecioarele. Le-ar goli pungile de gologani, lăsându-i pradă deznădejdii. Iar prostimea ar pleca capul și ar plăti tribut și pe aerul respirat. Se trezește deodată ca dintr-un somn și bate din palme. "Înhămați-mi Jeepul și pregătiți-l de plecare!".
Mai marele primar se opri din vorbă surprins de mișcările secundului și îi aruncă o privire. "Nu acum! Nu tu!".
În acest timp, boierii ieșeau pe rând pe poarta Primăriei. Oancea, Strutinski, vărul Popa și ceilalți boieri, cu carele-ncărcate, cu greu duceau recoltele din sutele de contracte publice. Scârțâind din toate încheieturile, conturile doldora de bani atârnau greu de gâtul boilor care trăgeau la căruțele lor. Țara moare de lipsuri, iar ei își plimbă prada prin târgul foamei. "Lalele, lalele avem. Semințe, boschete, arbuști avem. Spoturi TV, reclame, pentru toate buzunarele", se aude vocea unui precupeț cățărat pe capra căruței. Primarul mustăci de la geamul iatacului. "Credeam că le-am luat pe toate. Nu se mai satură. Mama ei de criză", își spuse în gând, după care se întoarse la consilierii săi. "Cât le-am dat boierilor noștri, de la anul nou încoace? Să fie o sută de miliarde, să fie două?". Dregătorii se privesc puțin încurcați. Boierii sunt sânge din sângele lor, frați, veri și cumnați, prieteni și amanți. "Să tot fie", ziseră ei.
"Atunci să le mai dați. Că de or năvăli hoardele peste noi, doar în ei ne mai putem încrede. În pivnițele lor, banii și bucatele noastre sunt sigure".
Și, atunci, dregătorii votară și răs-votară zeci și sute de proiecte, dăruind terenuri și moșii apropiaților boieri.