Nu plânge pentru noi, Bulă!

În zilele din urmă am văzut și ascultat crin antonești și victorași pesediști reactivați, revigorați, reînarmați cu discursuri menite să scoată de la naftalină mitul eroului salvator. În caz că l-am uitat vreodată… În zilele din urmă am constatat, poate mai mult ca niciodată, faptul că românii tânjesc după un erou salvator, duc dorul unui erou politic care să îi mintă frumos cum că dacă și parcă… poate lucrurile ar fi fost altfel: poate n-ar fi fost criză, poate aparatul bugetar din România n-ar fi sufocat, după 20 de ani de huzur, un mediu privat care își are, și el, handicapurile lui, poate politicienii momentului ar fi fost mai mult decât surse de loisir care inundă televiziunile cu tot soiul de inepții. Poate că n-am fi trimis la periferia culturii balerinii, pictorii, scriitorii, istoricii și criticii de artă, poate n-am fi pus cruce instituțiilor de cultură și educației și, de asemenea, poate n-am fi transformat sistemul de sănătate într-un film în care se moare încet, dar sigur. Un fel de "Killing me softly".
Mi se pare ușor deplasat ca, în contextul în care vreme de câteva zeci de ani societatea civilă a manifestat un dezinteres total față de proiectele guvernamentale, față de inițiativele legislative ale deputaților și senatorilor și față de tentativele organizațiilor nonguvernamentale (dar alea "pe bune", nu cele care sug bani de la bugetul de stat promovând proiecte în "parteneriat" cu anumite ministere care beneficiază astfel de imagine pozitivă) de a mișca ceva într-o lume în care dezordinea se face din ce în ce mai pregnant simțită să ne trezim acum că, vai, Doamne, unde ne sunt eroii? Unde sunt oamenii care să ne scoată din criză, din disperare? Unde ne sunt penibilii "martiri naționali" despre care nu cunoaștem nimic impunător, dar de care ne agățăm cu ultimele reziduuri ale unei pseudo-conștiințe civice?
Eroul național, etern și fascinant, este personajul Bulă. Ăla care face pe prostul atunci când trebuie și când vrea, ăla care râde la propriile "miștouri" de ghetou, ăla care face declarații populiste și se autopropune pentru orice funcție: de premier, de președinte, de lider al Camerei Deputaților sau al Senatului, de ministru. Eventual de Externe, pentru ca talentul mioritic să nu rămână necunoscut. Că doar nu se cade să dăm dovadă de egoism.
Mă mir că într-o societate prin definiție contestatară nu ne declarăm deranjați de aceste paiațe care fac, aproape din oră în oră - sfidând parcă granițele penibilului, fără frică și fără responsabilitate - declarații de presă în care se erijează în salvatorii națiunii. Sunt doar speculanții momentului, miștocarii clipei, clovnii triști ai zilei, întruchiparea lui Bulă.
De ce să sperăm la politicieni-eroi care, din punct de vedere ierarhic, ocupă locuri care nu li se cuvin doar pentru că reprezintă elita unui capitalism incipient?!? Exemple suficiente sunt, din păcate, și printre actualii miniștri. Pe cele din Constanța nu le mai pomenesc aici, ar fi prea multe…
De ce să mai credem în false modele referențiale care, în timpul atâtor mandate, au fentat cu nesimțire principiul meritocrației, hrănind, în același timp, inapetența "neamului" pentru stabilitate, profesioniști și consecvență?!?
Nu cred că o căutare a eroului politic e dezirabilă dacă, nici măcar o dată la patru ani, n-ai ieșit la vot. Nu cred că o adulare a politrucilor și a demagogilor pe care am să-i numesc, în spiritul unei societăți a consumului prost înțeles, "prizabili" și șantajabili, este recomandabilă. Eroii zilei sunt, în ipostaze multiple, pestrițe, multicolore, vulgare și triste, reprezentate de Bulă. Iar acest Bulă e doar o sursă de divertisment, un munte de vanitate, un exemplu de impostură. Chiar dacă pretinde că face politică. Sau elaborează legi. Sau guvernează.
Hai, Bulă, te rog: nu plânge pentru noi!... Chiar dacă și eroii plâng câteodată…