Generație/ Demonstrație/ Lamentație/ Retribuție/ Saturație/ Explicație/ Corupție

Mare trebuie să fie frustrarea unui pensionar (obișnuit, nu discut de pensionarii de lux) atunci când guvernul vine și spune că îi ia 15 la sută din suma pe care o încasează lunar.
Întâi pentru că pensia vine cu o diminuare a posibilităților materiale pe care fiecare om le-a avut o viață întreagă.
Apoi pentru că, nemailucrând, pensionarul nu mai simte o responsabilitate față de mersul economiei naționale la un moment dat, spre deosebire de cei din "câmpul muncii", care, dincolo de lipsa de strategie a unui guvern sau de criza economică mondială, mai pot avea niscai mustrări de conștiință pentru pauzele lungi și dese sau pentru perioadele în care se fac că muncesc.
În cele din urmă, pensionarul nici nu se mai poate baza pe propria performanță sau abilitate de a negocia pentru ca suma pe care o primește lunar să fie mărită, ci doar pe mila guvernanților, de regulă legată de perioadele preelectorale.
Creșterea aproape nesemnificativă a pensiilor în ultimii ani a fost resimțită deci și ca o plată pentru răbdarea de a îndura incompetența și corupția atâtor guvernări, perseverând totuși, în ciuda dezamăgirilor, în refacerea drumului până la cabina de vot. Și de aceea, retragerea acestor drepturi este frustrantă.
Totuși, în momentul în care îi compătimim - căci toți avem pensionari în familii - poate ar fi bine să ne gândim și la cei cu adevărat amărâți. La cei care nu au trăit pe vremea lui Ceaușescu, atunci când, de bine, de rău, toți pensionarii de astăzi aveau un serviciu, atunci când aproape toți pensionarii de astăzi aveau apartamente în care locuiau și pe care după revoluție le-au cumpărat, iar acum le pot închiria sau schimba cu apartamente pe măsura posibilităților.
Să ne gândim, așadar, la cei care, din cauza declinului economic al României, nu își găsesc de muncă, deși au familii de întreținut. La cei care, căsătoriți și cu familii grele, locuiesc împreună cu părinții sau cu chirie în vreo garsonieră meschină. La cei care au fost încurajați să facă copii și credite și s-au pomenit acum, pe criză, datori vânduți. La cei care nu au avut pile sau bani de șpagă pentru a se angaja la stat, cel mai generos și îngăduitor patron al vremurilor noastre. La cei care nu au copii mari care să poată avea grijă de ei, ci au copii mici a căror grijă nu o pot purta, copii cărora nu le pot oferi nimic.
Pentru ei măsurile propuse de guvern reprezintă o șansă. Atât, o șansă, despre care nu știm cum va fi gestionată.
Nu spun că sunt de acord cu tot ce face Boc, cu tot ce propune Băsescu sau cu toți oamenii politici din guvernul acesta. De fapt, împărtășesc pe deplin atitudinea critică a Monicăi Macovei, care spune pe șleau că toată clasa politică fură și se declară dezamăgită de propriii colegi de partid. Sunt sigură că mai marii din PDL țin în cârcă o șleahtă de trântori și de afaceriști veroși. La fel cum au făcut și pesediștii, și liberalii. Cred (cu tărie, că e la modă expresia asta) că stoparea corupției ar micșora drastic deficitul bugetar și n-ar mai fi nevoie de măsurile de reducere a pensiilor.
Însă nu putem gândi cu seriozitate că s-ar putea opri în câteva luni un mecanism care a fost pus la punct în 20 de ani și pe care TOȚI politicienii l-au upgradat sau l-au tolerat.
Tot e bine că reducerile cheltuielilor vizează și aparatul bugetar. Adică, pe lângă pagubele produse celor care chiar muncesc, va fi afectat și sistemul de pile, relații și clientelă politică.
Evident că ar fi fost ideal ca aceștia din urmă să dispară de pe statele de plată, iar primii să-și poată continua treaba cu mult mai multă eficiență, dar nu putem nici măcar visa la o asemenea societate ideală. Așadar, singura soluție imediată rămâne tăierea pensiilor, și a salariilor bugetarilor, și a subvențiilor. E frustrant, dar e realist.
Și poate că, în loc să ne indignăm, ar fi bine să ne gândim că avem conducătorii pe care îi merităm. Și că singura măsură pentru care ar trebui să facem neîncetat presiuni, singura cauză pentru care ar merita să luptăm, dar care a fost dată uitării în ultimii ani este TOLERANȚA ZERO PENTRU CORUPȚIE. Câtă vreme nutrim mentalitatea vinovată care se traduce prin expresia arhicunoscută "Ce dacă fură? Toți fură! Să fure, dar să ne dea și nouă!", orice grevă, orice manifestație, orice indignare atunci când ni se umblă la buzunar sunt ipocrite. Căci ni se dă ce am cerut, nu-i așa? Când din hoție nu mai iese cât trebuie, minusurile trebuie acoperite de undeva…