Concurs Presa din Turnul din Pisa

Nu am fost niciodată o idealistă absolută. Mi-am imaginat întotdeauna că toate jocurile de puzzle au piesele lor lipsă, iar, dacă sunt toate, unele dintre ele au totuși anumite imperfecțiuni. La fel, am crezut că Turnul din Pisa e înclinat pentru că ceva îl trage spre pământ.
Toate impresiile mele, toate suspiciunile au devenit, zilele acestea, certitudini. Da, există lucruri care, chiar dacă sunt înclinate, nu se vor prăbuși niciodată.
La școală ni s-a spus mereu, mie și colegilor mei de generație, că jurnalismul e cea mai cea dintre meserii și că omul de presă este un mic demiurg al realității. El nu fabrică evenimentele, dar le transformă, atunci când trebuie, în știri. El nu rămâne indiferent în fața a ceea ce e nedrept, imoral, injust. Acționează, se exprimă, se deprimă, se scandalizează și scrie, și scrie, și scrie… Și că nimic, dar nimic - poate doar clauza de conștiință - nu îl poate opri din demersul său jurnalistic. Iar, atunci când e cazul, dacă ceea ce îl apasă sau îl intrigă este, fără îndoială, în interesul celorlalți, al marelui public, dă drumul la informație: în paginile ziarelor, pe posturile de televiziune, pe undele radio.
Mama și bunica mi-au citit o mulțime de povești. Și îmi plăceau, recunosc. Dar un drăcușor al rațiunii tropăia în mine, îmi șoptea: "Nu, nu există oameni prea buni, profesii perfecte, meserii ideale. Turnurile se înclină atunci când nu cad".
Se consideră uneori că a afirma că presa este liberă este un truism. Da’ de unde?! Mi se pare îngrozitor de trist faptul că, într-o țară ieșită de mai bine de 17 ani de sub ideologia comunistă, democratică și așa zis europeană - de fapt, cam dezorientată, balcanică și marcată negativ - se întâmplă lucruri ca cel cu postul public de televiziune, acolo unde o echipă de jurnaliști a fost criticată pentru că a difuzat pe post, în cadrul emisiunii de știri, o înregistrare cu un ministru primind șpagă. Nu cazul miniștrilor corupți mă enervează cel mai mult. Așa cum am spus, nu am crezut orbește în povești. De aceea mă dezgustă acest scurt - mediu - lung metraj al faptelor care au urmat: deturnarea atenției opiniei publice de la ceea ce era cu adevărat important, la scandalul din TVR.
Nu, nu este, indiferent ce s-ar spune, unul și același lucru. Asistăm acum, prostiți și fără nicio urmă de revoltă, ca niște telespectatori ascultători, la cea mai abjectă dintre cosmetizări. Cum poți să fardezi evidentul, cum poți să ștergi ceea ce a văzut o țară întreagă, cum poți să contrazici dreptul la libera exprimare? ( Drăcușorul rațional mi-ar spune: "Uite că poți, atâta vreme cât executivul nu dă nici doi bani pe legea transparenței decizionale și interzice dreptul la liberul acces la informații." ). Tot îmi vine să țip: people, people, people!!! Dar, vorba cântecului, "People, you can never change the way they feel".
Probabil că ne complăcem în situațiile extreme, delicate și neplăcute. Probabil că și presa liberă a învățat că deciziile ierarhice, luate din considerente politice, anulează în final toate dezideratele și codurile deontologice ale profesiei. N-o să le spun copiilor mei o poveste cu trei iezi cucuieți cărora le plăceau caltaboșii. O să le explic, în schimb, că presa avea, atunci când erau ei mici, o libertate preferențială, după caz. Și că, în funcție de membrii executivului și de directorul televiziunii publice, turnul ei se înclina până foarte aproape de pământ. Dar nu cădea niciodată.

Nu am fost niciodată o idealistă absolută. Mi-am imaginat întotdeauna că toate jocurile de puzzle au piesele lor lipsă, iar, dacă sunt toate, unele dintre ele au totuși anumite imperfecțiuni. La fel, am crezut că Turnul din Pisa e înclinat pentru că ceva îl trage spre pământ.
Toate impresiile mele, toate suspiciunile au devenit, zilele acestea, certitudini. Da, există lucruri care, chiar dacă sunt înclinate, nu se vor prăbuși niciodată.
La școală ni s-a spus mereu, mie și colegilor mei de generație, că jurnalismul e cea mai cea dintre meserii și că omul de presă este un mic demiurg al realității. El nu fabrică evenimentele, dar le transformă, atunci când trebuie, în știri. El nu rămâne indiferent în fața a ceea ce e nedrept, imoral, injust. Acționează, se exprimă, se deprimă, se scandalizează și scrie, și scrie, și scrie… Și că nimic, dar nimic - poate doar clauza de conștiință - nu îl poate opri din demersul său jurnalistic. Iar, atunci când e cazul, dacă ceea ce îl apasă sau îl intrigă este, fără îndoială, în interesul celorlalți, al marelui public, dă drumul la informație: în paginile ziarelor, pe posturile de televiziune, pe undele radio.
Mama și bunica mi-au citit o mulțime de povești. Și îmi plăceau, recunosc. Dar un drăcușor al rațiunii tropăia în mine, îmi șoptea: "Nu, nu există oameni prea buni, profesii perfecte, meserii ideale. Turnurile se înclină atunci când nu cad".
Se consideră uneori că a afirma că presa este liberă este un truism. Da’ de unde?! Mi se pare îngrozitor de trist faptul că, într-o țară ieșită de mai bine de 17 ani de sub ideologia comunistă, democratică și așa zis europeană - de fapt, cam dezorientată, balcanică și marcată negativ - se întâmplă lucruri ca cel cu postul public de televiziune, acolo unde o echipă de jurnaliști a fost criticată pentru că a difuzat pe post, în cadrul emisiunii de știri, o înregistrare cu un ministru primind șpagă. Nu cazul miniștrilor corupți mă enervează cel mai mult. Așa cum am spus, nu am crezut orbește în povești. De aceea mă dezgustă acest scurt - mediu - lung metraj al faptelor care au urmat: deturnarea atenției opiniei publice de la ceea ce era cu adevărat important, la scandalul din TVR.
Nu, nu este, indiferent ce s-ar spune, unul și același lucru. Asistăm acum, prostiți și fără nicio urmă de revoltă, ca niște telespectatori ascultători, la cea mai abjectă dintre cosmetizări. Cum poți să fardezi evidentul, cum poți să ștergi ceea ce a văzut o țară întreagă, cum poți să contrazici dreptul la libera exprimare? ( Drăcușorul rațional mi-ar spune: "Uite că poți, atâta vreme cât executivul nu dă nici doi bani pe legea transparenței decizionale și interzice dreptul la liberul acces la informații." ). Tot îmi vine să țip: people, people, people!!! Dar, vorba cântecului, "People, you can never change the way they feel".
Probabil că ne complăcem în situațiile extreme, delicate și neplăcute. Probabil că și presa liberă a învățat că deciziile ierarhice, luate din considerente politice, anulează în final toate dezideratele și codurile deontologice ale profesiei. N-o să le spun copiilor mei o poveste cu trei iezi cucuieți cărora le plăceau caltaboșii. O să le explic, în schimb, că presa avea, atunci când erau ei mici, o libertate preferențială, după caz. Și că, în funcție de membrii executivului și de directorul televiziunii publice, turnul ei se înclina până foarte aproape de pământ. Dar nu cădea niciodată.