Probleme de viață și de moarte

Venind într-o zi de la școală, fiică-mea a fost impresionată de schelălăitul unui biet maidanez care fusese atins de o mașină în parcare și zăcea suferind, fără ca cineva să poată face ceva pentru el. Am sunat la domnul de la Protecția animalelor din Constanța, cel care apare pe la televizor salvând ba un pelican rănit și rătăcit, ba un măgăruș chinuit, ba intervine eroic atunci când apar cazuri de otrăvire în masă a câinilor. Pentru acesta, rănitul din parcare, nu avea nicio soluție. Să sunăm la ecarisaj și să vină să-l eutanasieze, atât. Halal protecție a animalelor! Un singur om care, și dacă ar vrea, nu ar putea să vină la orice apel și este nevoit să selecteze cazurile după mediatizarea de care beneficiază.
Mai are fiică-mea o îngrijorare: când e furtună, nu poate să doarmă de grija lui Șchiopi, cățeaua șchioapă de-un picior care bântuie prin cartier. Cred că la vârsta copilăriei aș fi trăit angoasa cu aceeași intensitate, dar de ani buni ne-am obișnuit cu haitele de maidanezi răpciugoși de care nu știi dacă să-ți fie frică sau milă, cărora nu știi dacă e "omenește" să le dai de mâncare și de băut în buza scării blocului sau e "cetățenește" să-i ignori atunci când te urmăresc cu priviri înfometate. Și faci jumi-juma: o dată ești uman, o dată ești cetățean. Până la urmă, dacă nu mergi mult pe jos, dacă nu-ți mușcă familia, dacă nu îți aduci aminte de fetița mâncată de câini la Agigea și dacă nu ești sensibil și lipsit de alte griji, ca Brigitte Bardot, foamea lor te doare prea puțin.
Am o prietenă care de curând se arăta impresionată de o altă mare problemă (mult mai mare, recunosc, pentru că privește oameni, și nu câini) a noastră și a întregii Românii. Trecuse prin piață și văzuse o țigăncușă care plângea, dar nimeni n-o băga în seamă. Orice copil plângând e o priveliște tristă. Însă un copil singur și murdar care plânge pe stradă este un caz de neglijență a părinților, un caz de competența autorităților de la protecția copilului și/sau de competența poliției. Și chiar dacă sunt sute de asemenea cazuri - în care tristețea copilului este rezolvată scurt de palma părintelui sau de un șut în fund ce-l trimite din nou în stradă, la cerșit - ele nu sunt mai puțin de competența autorităților respective. Care, însă, se declară depășite de situație tocmai din cauză că sunt prea multe cazuri. Și dacă i-ar aduna de pe străzi și i-ar scoate de sub autoritatea părinților pe toți acești copii nenorociți, unde să-i țină? Căci municipalitatea nu are soluții. Cum nu are soluții nici pentru maidanezi, și o declară fără jenă.
Aici e locul în care trebuie să îmi cer scuze pentru alăturarea acestor două probleme, știu că unora le poate părea nepotrivită, dar în aceste privințe am eu necazuri cu propria mea conștiință, sfâșiată între milă și etică socială. Așa cum maidanezii te privesc cu ochii lăcrimoși și plini de speranță, cerșetorii dau glas, mai mieros sau mai obraznic, pretențiilor pe care le au de la tine.
Ce faci când un copil, sau un adolescent invalid, sau o mamă cu prunc în brațe, sau un bătrân boschetar cu o pancartă pe care scrie mare "MI-E FOAME!" îți cer bani? Nu trebuie să le dai, firește, pentru că, cel mai probabil, copilul este pândit după colț de o mamă bețivă și un tată incestuos care îi iau toți bănuții pe care îi strânge. Femeia cu pruncul în brațe sau adolescentul handicapat pot face parte dintr-o rețea de cerșetorie, din acelea a căror existență o bănuim cu toții, dar pe care poliția nu pare interesată sau capabilă să le "destructureze". Boschetarului, probabil, îi este mai mult sete decât foame.
Dar cine ești tu și pe ce te bazezi ca să hotărăști ce e mai bine pentru ei? De unde știi că femeia nu a fost gonită din casă de un animal care îi bătea și pe ea și pe copil, de unde știi că, fără ajutorul tău, oricare dintre cei de mai sus nu va muri de foame?
De ce să nu dai dovadă, benevol și aleatoriu, de aceeași solidaritate socială pe care o manifești, regulat și vrând - nevrând, atunci când cotizezi la stat din salariu?
Știți de ce? Pentru că tocmai de-aia cotizezi la stat: pentru ca statul, prin mecanismele de care dispune sau ar trebui să dispună, căci banii ni-i ia, să culeagă de pe stradă cerșetorii și maidanezii și să hotărască, pe baza unor fapte și dovezi, care dintre oameni trebuie ajutat și instituționalizat și care trebuie încarcerat; care dintre maidanezi trebuie spălat, hrănit, vindecat și care trebuie eutanasiat.
Nu este acceptabilă replica "nu avem soluții". Cum maidanezii și cerșetorii nu sunt prezențe uzuale în lumea civilizată, abordarea cu ridicări din umeri a acestor chestiuni este ticăloasă și nu trebuie tolerată. Neglijarea unor probleme care sunt, până la urmă, de viață și de moarte în favoarea unor mofturi mondene ar trebui disprețuită, în măsura în care o merită, de cetățenii acestui oraș. Rezolvă urgențele și apoi dă-te-n bărci și dansează samba până la finalul bugetului, mandatelor sau vieții tale de nabab fără griji!
Societatea civilă ar trebui să acționeze aici cu prioritate, dacă am avea o societate civilă în Constanța. Aștept ziua aceea în care orientarea autorităților exclusiv spre interesele personale, nepăsarea, lipsa de bun simț și de spirit civic vor fi sancționate de constănțeni prin vot, pentru că îmi dau seama că numai atunci problemele de viață și de moarte pe care le-am expus aici vor fi rezolvate. Între timp, noi scriem, societatea civilă tace, pe administrația locală o doare la bască, iar constănțenii nu pot decât să își blindeze sufletele și să-și ferească privirile, încercând măcar să nu facă și mai mult rău. Atât.