Să ne închinăm la Vanghelie

Dumnezeule! Vorbește Vanghelie. The Vanghelie, pardon… Să ne punem o dorință. Câtă fericire, câtă bătaie de joc, ce desfrâu pentru limba română, ce "fină", insesizabilă aproape deplasare de accent. De la bun simț la… orice. De la pluralism democratic la doctrina de ghetou și politica de container. De la "a vorbi corect" la zburdarea prin meandrele, concrete, e drept, ale alfabetizării. Și, la semnalul mogulului, dați drumul la camerele de filmat și vărsați în casele tuturor oteviștilor, realiștilor și anteniștilor (și nu numai) declarațiile cu parfum greu ale primarului sectorului 5, previziunile lui pesediste care emoționează, până la lacrimi, mulțimea.

Nu e un atac la persoană și nu e o răutate gratuită la adresa celui pe care mass-media îl promovează prostește, prostindu-se pe ea. Nu e nici măcar un exercițiu de imaginație. E constatarea tristă a faptului că, în țara în care dimineața, la prânz și seara ne delectăm cu pâine și circ, există, iată, niște situații iremediabil pierdute. Așa cum e cazul unui politruc de cartier în gura căruia stau zeci de microfoane gata să transmită națiunii, în exclusivitate, senzațional și incredibil, sâmburele de adevăr al amantlâcurilor de guvernare. Cum naibii vorbim despre servicii de informații din cadrul ministerelor ca și cum am vorbi despre "vanghelioane"? Cum am ajuns să îmbuteliem în borcane cu filet aerul respirat de primarul "care este" și care dă lecții, neobosit și conștiincios, despre cum se face și desface o coaliție second hand?

Cotcodăceala ore în șir marcă Marean e nocivă, e toxică și e scabroasă. Iar cei care o promo-vează și o disecă nu fac decât să încurajeze o viziune meschină și nedreaptă a ceea ce am putea alege în toamna asta. Să ne închinăm, deci, la "făuritorul" limbii române, fiul rătăcitor al gramaticii, etern îndrăgostitul "pamfletar" care face deliciul însetaților de promiscuu, de abject, de penibil.

Acesta e proiectul pentru România. Căutat și copiat de pe "Goagăl", asezonat, "care este el", cu întâlniri la ceas de taină, la finalul cărora, din poartă, cel care dă tonul social-democrației românești pune diagnosticul: "eu voi veni, nu știu unde, dar voi veni undeva".

Da, edificator. Suficient de matur, de explicit. Satisfăcător pentru electorat. Omul care vine, nu știe unde, dar de venit, zice el, vine sigur, ar trebui trimis la școală. Ca parte integrantă a proiectelor de genul "Școala te face mare". Omul care pune cruce limbii române e peste tot. Repet: să ne închinăm, așadar, la Vanghelie. Și să plângem.