Concurs Șarpele cu clopoței

Moto: "Homo democraticus întreține un raport ambiguu cu despotismul: îl detestă, dar totodată îi și regretă dispariția" – Pascal Bruckner

Mulți ani după așa numita cădere a comunismului am avut impresia unei perverse tiranii. Discursul frust, al "omului din popor", a câștigat din ce în ce mai mult teren, astfel încât bășcălia, golănia, un soi de miștocăreală ieftină au devenit a doua natură a electoratului. Alegătorii își plângeau de milă, dar nu făceau mare lucru în sensul acesta, mergând în continuare pe principiul "din două rele, alegem răul cel mai mic", căci "nu contează că se fură, atâta vreme cât nu se fură totul, atât timp cât mai pică niscaiva firimituri și prin laterale".
Tătucul a alimentat, în toți acești ani, visul unei fericiri accesibile prin votul acordat celei mai ipocrite clase politice. Și niciun gând, niciun gest nu l-au făcut să renunțe la demagogia proletară. Și pentru că s-a văzut din în zi în zi mai sărăcit în idealurile sale, mai compromis și mai murdar, muritorul de rând s-a îndreptat către băieții de cartier, către "jmecherii" cu doctorate și către nepoții mătușii. Ai Tamarei, desigur. Rătăcind între pigmei și pseudovalori, scârbit de flegmele aruncate, în sictir, de la tribunele distinșilor parlamentari, actorul social a ales să nu mai aleagă, prelungindu-și în felul acesta iluzia unei restructurări care nu va veni prea curând sau chiar deloc.
N-are rost să condamnăm devierile sau dispariția, cu desăvârșire, a gustului poporului în ceea ce privește omul politic autohton. Noi nu avem "revoluții portocalii" și nici doamne miniaturale care aduc aminte de mitul Ioanei D’Arc așa cum a făcut-o Iulia Timoșenko.
Noi avem o bunicuță care nu știe să renunțe, care se târăște ca un șarpe cu clopoței ca să mai muște, încă o dată, din deliciile unei democrații despre care am putea afirma orice, mai puțin că este matură. Avem un (aproape) octogenar care a tras cât a putut el de mult de andrelele de croșetat programe politice, viziuni de guvernare și intrigi de partid. Și fie că l-a avut aproape pe colecționarul de chinezării sau pe cel pe care chiar el l-a "alintat", părintește, "prostănacul", bunica a îngropat, cu ciocanul și securea din mâna minerilor, visul unei societăți care avea toate șansele să-și depășească handicapurile, bolile, paradoxurile.
Bineînțeles, asta după ce ea, societatea, ar fi încercat, dureros de greu, împăcarea cu un trecut care a oprimat-o, care i-a cenzurat, până la dispariția totală, vocile care au avut ceva de spus și ale căror cuvinte vin să confirme, câteva zeci de ani mai târziu, aversiunea față de sistemul comunist.
N-am încredere în cei care au făcut din sportul trădării un stil de viață și mi-e scârbă de toți aceia care încă mai fac pipi în fața regelui, doar-doar mai apucă și ei oareșce fotolii și portofolii, că doar alegerile din toamnă se anunță ca o victorie sigură a nobilului buchet de trandafiri.
Să se retragă?, să nu se retragă?, să plece?, să nu plece?, se întreba mam’-mare în timp ce rupea petalele din flori pe prispa căsuței, sperând, undeva în inima ei, ca ultima să-i spună, totuși, să rămână. Până la urmă, fotoliul e călduț, iar ea e, dac-ar da crezare puilor, înțeleaptă…