Și dacă, totuși, suntem tâmpiți?

Roadele amare ale democrației actuale sunt, printre altele, liderii de opinie închipuiți, care bombăne continuu despre eterna "ruptură de trecut", despre foștii colaboratori ai Securității, comunism și compromis. Fără ca vreodată să se schimbe ceva. În niciun sens. Roadele putrezite ale simulacrului democrației de azi sunt rănile identitare ale românilor, acutizate pe timp de criză și care ocupă, de ceva vreme, un loc în agenda presei europene. Fără ca asta să ne convină, evident. Căci, nu-i așa, cum rămâne cu "mântuirea neamului", cu moda corectitudinii politice?!?
Am creat, într-o țară de găști, de triburi și grupări, expresia de "baroni locali". Special pentru clanul băieților de la PSD, băieții care se mișcă bine. Am mers, parcă prea mult și cu prea mare încăpățânare, pe mize mici, populiste și am rămas blocați, lipiți cu super glue, pe filosofia nesimțirii și a imposturii. Uitând că totalitarismele, de toate soiurile, pândesc de după colț, din containerele fostului regim, din ghetoul epocii de aur. Uitând și că aceste conflicte, intrigi meschine și speculații mărunte, pe care le tolerăm în fiecare zi, la orice oră, nu fac altceva decât să ne transforme în victime colaterale ale unei piese de un grotesc pe care nu l-am bănuit, dar pe care, iată, îl înghițim în doze mici, regulate.
Care e vârful aisbergului? Un ministrul demisionar (Monica Iacob Ridzi), tardiv demisionar, un altul în cazul căruia ANI s-a autosesizat (Nicolae Nemirschi), un circ mediatic de o promiscuitate care, oricât de rezistent ai fi, n-are cum să nu-ți provoace greață și, desigur, criogenarea bunului simț. Pe acesta din urmă îl vom scoate din nou la aer, peste ani lumină, atunci când scenariile și poveștile cu interese subterane nu vor mai avea primul și ultimul cuvânt. În continuare, unui Parlament în derivă, haotic și cheltuitor, i se adaugă un Guvern în care incestul politic dă tonul și, nu în ultimul rând, un minister care își pierde, cu fiecare zi, motivația, argumentul, credibilitatea. Ministerul Învățământului, acela care, ani de zile, a închis ochii la fabrica "Spiru Haret" pentru ca, la ora actuală, să nu dea nici măcar un scuipat pe zeci de mii de absolvenți care, de bine, de rău, au cotizat zeci de milioane taxe anuale și, uneori, au frecventat conștiincios cursurile facultăților. Sigur, e foarte la îndemână să judecăm acum oamenii care au optat pentru o universitate-business. Pentru că e mai greu să condamni un minister care, ani de-a rândul, și-a bătut joc în egală măsură de profesori, elevi și studenți, ciopârțind, atât cât a putut de prost, programele școlare și permițând astfel absolvirea, licențierea acelor "tâmpiți" pe care, la unison, îi hulim astăzi.
Pentru că permitem, suportăm, uneori închidem ochii. Pentru că ne complacem în situații care ar trebui să ne pară insuportabile. Pentru că, uneori, ne mai și amuzăm. Iertăm, uităm, mergem mai departe, pe principiul "nimeni nu pierde, nimeni nu câștigă". De-aia mă întreb dacă nu suntem, totuși, tâmpiți?