Spălăm copilul sau facem altul?

"Câți copii de milionari ca acesta suferă acum și vor suferi toată viața lor pentru nesăbuința unui astfel de tată?", se întreba Mihaela Rădulescu în scrisoarea dată publicității în luna martie și pe care o semna "Mama lui Ayan".

Ieri după amiază, aceeași Mihaela Rădulescu a participat, alături de fostul ei soț, omul despre care ea afirma, atenționa, striga în gura mare că "trăia șmecherește, în orgii sexuale și financiare", la inaugurarea unui magazin de haine pentru copii, în Constanța. Vorbim despre doi oameni care, cu aproximativ trei luni în urmă, deschideau edițiile ziarelor, omniprezenți pe prima pagină cu replici de prost gust, semnale "de disperare" venite din partea unor părinți care susțineau că se luptă pentru copilul lor. "Diva" care, urmare a unui gest "umanitar", trona pe bannere, pe bulevardele marilor orașe în chiloți roșii, pentru a-i convinge pe fumători să renunțe la acest viciu (căci Ministerul Sănătății epuizase toate programele, proiectele, ideile de a-i educa pe fumători, singura soluție rămânând mesajul unei femei aproape goale) vorbea, de asemenea, despre "drumul scârbos al orgoliilor și intereselor", precum și despre "noroiul și puroiul unei lumi urâte" în care o fostă soție de miliardar apelează la o lume întreagă pentru ca fiul său să rămână la

ea.

Nu pot să nu mă întreb, astăzi, pe care dintre drumuri, oricât de scârboase ar fi ele, s-a rătăcit Mihaela? În care dintre lumile astea urâte - în care nu trăiesc doar foste soții de miliardari care, atunci când se scârbesc de toți și de toate, se retrag la Monte Carlo - a revenit ea la sentimente mai bune față de Elan? În aceea în care ne înclinăm, voluntar, în fața deviațiilor de la simțul ridicolului, al bunului simț, al realității? În aceea în care, ca într-un joc de domino, toate piesele cad la picioarele tirajelor, ale numărului de vizitatori unici sau ale audienței? Unii ar putea spune că, în spectacolul ăsta cu figuranți mediocri accentul a fost deplasat de la un copil și suferința lui, marcată public prin titluri roșii pe care ochii noștri bolnavi de curiozitate au sprintat voios, la interese de imagine, de brand.

Nu-mi amintesc ca vreun copil maltratat sau afectat emoțional, care să nu fi provenit dintr-o familie de miliardari care beau doar apă plată cu lămâie verde, să fi interesat atât de mult opinia publică. La fel cum destul de rar s-a întâmplat să constat că aceeași presă susține o familie încercată de suferințe greu de imaginat și care să nu fie un brand, o figură publică, o poveste, un show, un circ, o emisiune. O piesă din jocul de puzzle al unui regizor pentru care nu contează de-cât promiscuitatea deplină, suculentă, care lasă urme adânci.

Unde sunt oamenii care mai aveau puțin și se scuipau, care erau la un pas de a sări la bătaie și care se împroșcau cu noroiul pe care, și de o parte, și de cealaltă, îl condamnau cu nerv, cu disperare? Ei bine, au deschis un magazin. De haine. Sau țoale. Sau cârpe, numiți-le cum vreți.

Bine, bine, poate că protagoniștii s-au împăcat, fie doar și de dragul magazinului recent deschis. Dar cum rămâne cu un copil care suferă "pentru nesăbuința unui astfel de tată"?

Cui îi pasă?!? Și, până la urmă, ce facem: spălăm copilul sau facem altul?