Moonwalker

Îl urai sau îl iubeai, dar nu-ți putea fi indiferent. Era prin ’85-’86 când rămâneam cu gura căscată privind extraordinarul "Thriller" pe o casetă adusă de unchiu-meu din voiaj. Și apoi "Bad", și "Beat It", cu magistralul Van Halen la chitară, și "Smooth Criminal", și "Dirty Diana"... Brusc, părinții noștri au rămas cu perechile de mănuși descompletate, iar rezerva de paiete și ștrasuri din sertarele mașinilor de cusut s-a înjumătățit.
Eu nu am fost un fundamentalist MJ, în parte exact din cauza fanilor isterici. Dar nu-ți puteai opri șoldurile din bâțâit când venea vorba de Michael. Chiar dacă notele înalte pe care le lua mă zgâriau pe sistem sau icnetul specific MJ îmi evoca întotdeauna o broască gravidă (nu știu de ce), perioada optzecistă a "Regelui muzicii pop" rămâne una din favoritele mele.
Dincolo de ciudățeniile sale, de acuzele de "atingeri cu tentă sexuală", de camera hiperbarică sau prietenul cimpanzeu, valoarea unor capodopere precum albumele "Off the Wall", "Thriller" sau "Bad" și influența acestui artist monumental sunt ceva irepetabil. Așa cum irepetabili sunt Elvis, Beatles, Madonna sau U2. Sunt mai mult decât branduri, nume, mărci. Am impresia că, odată cu dispariția lui Michael Jackson, rămânem cu mai puțini monștri sacri (sună plat și lozincar, dar așa e). Sunt din ce în ce mai puțini artiștii care reușesc să-și construiască și să-și mențină propriile Taj Mahal-uri. Ceva e sigur: din magma lumii de azi, a one hit wonders ce stau în topuri vreme de-o vară, va fi dificil să mai răsară vreun Michael. Unul pentru care să leșini.