Iubiți și oamenii flămânzi!

Primul impuls a fost acela de a scrie despre circul ăsta infect dintre PSD și PD-L, în care toată lumea calcă în picioare ceea ce, în decembrie, a fost numit, patriotard, "pactul pentru România". Să scriu despre faptul că nu mi se pare fairplay că pesediștii au încercat, în cel mai josnic mod cu putință, prea puțin plauzibil însă, să creeze un scandal în interiorul unei coaliții și așa putrede, prin declarații de "bagabonți"…

Că mă dezamăgesc cei care folosesc ca argument "suprem" faptul că tinerii n-au nicio șansă, că eu fac parte dintr-o generație "fucked up", că n-am dreptul să critic sau să îmi exprim mirarea față de oameni și evenimente care nu fac decât să accentueze, cu nesimțire, disfuncțiile unei democrații fără reguli clare, precise…

Că societatea extrem de vulnerabilă în care trăim nu are nicio scuză în ceea ce privește dezertarea voluntară din teatrul de război al drepturilor și obligațiilor civile. Ne complacem în mocirla politicianoidă doar ca actori muți, figuranți fără drept de apel, dar nu facem nimic pentru a combate, prin vot, ceea ce nu ne convine.

Dar mi-am adus aminte că, în timp ce scriu despre grețoasa victorie a promisiunilor populiste, despre guvernanți și guvernați pe care îi desparte, iremediabil, o lume, în vreme ce spun bancuri cu somalezi în redacție și mă întreb dacă o sacoșă e sau nu biodegradabilă, în anul fără grație și fără speranța ieșirii din criză peste un miliard de oameni suferă zilnic de foame. Un miliard!!!

Organizația Națiunilor Uni-te pentru Alimentație și Agricultură a anunțat, în urmă cu câteva zile, acest bilanț îngrijorător, indicând drept cauză principală criza financiară. Trăim, așadar, nu doar într-o lume nebună, nebună, nebună, ci într-una flămândă, flămândă, flămândă. Și n-am apelat la această licență de dragul repetiției, ci pentru că un miliard de oameni pentru care suferința înseamnă foame mi se pare cea mai cutremurătoare realitate într-un Turn Babel în care, dacă vrei, poți afla care va fi culoarea ochilor copilului tău.

Nu, nu trăim într-o lume echitabilă și nu Uniunea Europeană sau Rusia sau SUA sau Bin Laden au cele mai mari șanse de extindere a dominației lor. Cele mai mari șanse aparțin copiilor care, de foame, mănâncă lumânări, oamenilor care scormonesc prin gunoaie, care își potolesc chinurile fiecărei dimineți cu resturile din tomberoane sau, mai mult, cu frânturi ale unor coșmaruri pe care, probabil, imaginația mea nici nu le poate cuprinde.

Nu mă interesează cu ce vise se răsfață, în fiecare noapte, parlamentarii, miniștrii Cabinetului Boc, președintele, consilierii lui sau românii din Top 300 al celor mai bogați dintre ei. Nu mă mai miră tupeul "bagabonților" care au liber pe posturile TV, ca la un striptease ieftin, care anulează valorile unei prese despre care se presupune că e liberă și perfectibilă. Mă scârbește, însă, totala nepăsare în fața celei mai mari victorii, prima care are, cu adevărat, rezonanță mondială: foamea!! Hai, de ce nu aplaudați?? De ce stați apatici? De ce nu strigați, ca Geoană, parșiv, "Dați, mă, în ei!!"? Aaa, da, știu: pentru că nu-ți dă mâna să dai într-un miliard de oameni care, de-a lungul sau latul sau strâmbul globului suferă, în aceste zile, de foame. Mai bine uiți de ei, nu-i așa?