Un antrenor pentru viață? Nu, mulțumesc

Mă enervează enorm chestiile de genul life coaching sau conceptul de "downshifting". Adică oamenii care își angajează un life coach (un fel de antrenor) pentru a înregistra, se spune, performanță în domenii cum sunt cariera, dezvoltarea unei afaceri, comunicarea cu colegii de muncă/clienții și care, în interviurile acordate revistelor cu piți în chiloți pe copertă, declară, sărmanii snobi, că life coaching-ul e o necesitate, nu un lux, nu un moft.
Ar fi, apoi, așa numiții downshifter-i care, după ce au alergat zeci de ani cu balele la gură precum câinii lui Pavlov - uitând ce vârstă au copiii lor crescuți de bunici, mătuși și bone despre care fiii și fiicele lor ajung să creadă că le sunt mamă și tată - după cariere glorioase, se retrag spășiți, dedicându-se îngrijirii câinilor chiwawa și pisicilor cu un ochi albastru, acțiunilor caritabile prin care salvează planeta de acțiunea razelor de soare asupra fardurilor și a fondului de ten. Oamenii care călătoresc în jurul lumii, cu barca, cu trenul sau cu balonul, îmbrăcați ca niște globe trotteri, care practică yoga, beau urina cine știe cărui guru și fac apoi un pas în față ca să arate prostimii, muritorilor de rând, cum se trăiește, de fapt. Că ei, ce-i drept, nu au habar.
De la povestea cu mărul lui Adam și al Evei, playback-urile despre păcatul originar, ipocrita solidaritate a vegetarienilor, a celor care și-au găsit pacea interioară sau cine știe ce oază de liniște, după ce s-au șters de praf la nas, de la prietena Coca, desigur, cu toți somalezii lumii, cu oamenii care n-au mâncat niciodată o portocală, cu amărâții care se roagă ca, după 18 ani, să nu părăsească orfelinatele, mi se pare că se scurge o viață.
Sau mai multe. Și că promovăm tot felul de premise ale prosperității, ale unei înțelepciuni cosmetizate, amplificând dramatic aspecte cum sunt nivelul de grăsimi din cutia de lapte care oricum conține mai mult apă, caloriile produselor junk food, pe care le urâm mâncându-le (așa cum, recunosc, o fac și eu) sau aparițiile ciufulite ale unui ministru în paginile ziarelor. De parcă el, demnitarul, n-ar avea nicio șansă, never ever, de a apărea și altfel decât zâmbind perfect, înțolit ireproșabil.
În România de ieri, trenurile nu mai plecau, angajații de la CFR demarau un soi de protest spontan. În cea de luni sau marți, un copil murea într-o clinică privată din București pentru că doctorii nu ar fi făcut toate investigațiile necesare pentru a afla ce medicație provoacă alergii pacientului. Acum câteva luni, tot în capitală, într-o zonă periferică, o femeie negocia vânzarea copilului încă nenăscut, pe care-l purta în pântece. Pentru oamenii ăștia cine plătește un antrenor? Căci de downshifting sau, altfel spus, renunțarea la locul de muncă și optarea pentru acte de caritate și călătorii în jurul lumii nici nu se pune problema. Cine-i învață cum să (se) trăiască fără a le încasa trei mii de euro pentru zece ședințe?