Și țiganii sunt oameni

Problema romilor români, intens dezbătută în ultima perioadă în presa franceză și în cea din România, partizan și, poate, de cele mai multe ori dezechilibrat, este un subiect sensibil ce se reactivează cel puțin o dată la câțiva ani. Ceea ce este, însă, absolut regretabil în acest tablou este faptul că, pentru a ne apleca asupra celor care încă își spun țigani, asumându-și această titulatură fără rușine, este nevoie ca o țară membră a Uniunii Europene să ne pună în vedere riscurile pe care ni le asumăm. Mai exact, semnalul oficialilor francezi, transmis prin Pierre Lellouche, ministrul Afacerilor Europene, este acela potrivit căruia fie România își ține etnicii romi acasă, fie riscă să înregistreze un eșec al procesului de aderare la Spațiul Schengen.

Cred că, pe undeva, această tensiune diplomatică româno-franceză are, de fapt, rădăcini mai adânci într-o problemă pe cât de spinoasă, pe atât de slab dezbătută în mediul politic, social și cultural. Fiindcă, pe de o parte, o țară care nu respectă drepturile tuturor cetățenilor săi - câți medici români ați auzit, vreodată, adresându-se unui etnic rom cu "dumneavoastră"?? - nu poate emite pretenția ca alții să o facă. Și pentru că, pe de altă parte, de ce Franța, care-și are magrebienii săi, deveniți minoritari francezi, face curățenie în curtea romilor români, poate la fel de puțin civilizați și de certați cu legea precum magrebienii?

Dincolo de aspectele ce țin, însă, de acest șantaj cu ambalaj european - "romii sau Spațiul Schengen?" -, problematica țiganilor români rămâne întotdeauna insuficient "disecată" în spațiul public autohton. În pofida programelor multianuale derulate pentru integrarea etnicilor romi, aspecte precum legea uzului lingvistic, aceea care are, indubitabil, urmări nedrepte asupra țiganilor - gen "comportament țigănesc" sau "o țigăneală de eveniment" -, căci în nicio altă limbă derivatele lui "țigan" nu au atâtea sensuri peiorative ca în limba română sau etichetele adversității pe care le aplicăm asupra lor, de cele mai multe ori, invariabil, rămân veșnice tabu-uri.

Nu mă situez în extrema eternei compătimiri identitare a etniei rome, fiindcă, de-a lungul timpului, măcar unul dintre programele derulate fie din fonduri guvernamentale, fie din bani europeni au dat rezultate în sensul integrării lor. Chiar și într-o măsură infinitezimal mai mică decât obiectivul propus. Cu toate astea, însă, cred că e un pas înainte.

Nu mă poziționez nici în sfera abordărilor triumfaliste conform cărora etnicii romi sunt cei care, iată, în pofida tuturor discriminărilor și tratamentelor inumane la care au fost supuși au rezistat ca un grup distinct ce și-a conservat, mai mult sau mai puțin voluntar, tradițiile, cultura, muzica, portul.

Ce este, probabil, cel mai dureros este atitudinea autorităților române, care efectiv se fac că plouă în ceea ce privește semnalul de alarmă tras de Franța. O poziție oficială, tranșantă, menită să aducă clarificări se impunea mai ales dacă avem în vedere că zilele acestea începe desființarea propriu-zisă a taberelor improvizate de romi din Montpellier. Dar nu, autoritățile române zac în laboratorul subteran al moțiunilor de cenzură, al intrigilor de partid, al penibilelor schimburi de replici, prin intermediul presei, între liderii politici. Uneori, liderii aceluiași partid.

Pentru a depăși acest amplu fenomen al discriminării, pentru a trece dincolo de etichetările peiorative pe care la facem, lipind pe fruntea romilor post-it-uri de multe ori nedrepte precum "hoțule", "împuțitule" sau "analfabetule" unor persoane ce, nu în puține ocazii, s-au dovedit a fi onorabile și capabile, este nevoie de mai mult decât programele guvernamentale. Mult mai mult decât dezbateri, mese rotunde la care se întâlnesc zece ziariști și reprezentanții vreunui ONG și care, la finalul evenimentului, realizează, dacă sunt onești, că au discutat totul despre nimic.

Titlul editorialului de astăzi pornește de la replica unui licean român la vizionarea documentarului "Dureri ascunse", realizat de Michelle Kelso, film ce vorbește despre istoria romilor români deportați în lagărele din Transnistria în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Replica tânărului, "Nu știam că țiganii sunt oameni!!", îmi pare cutremurătoare prin prisma faptului că trăim într-o țară în care romii nu sunt, totuși, o etnie care să nu fi avut dreptul de a se exprima. E de presupus că despre existența lor știm cu toții. Apoi, cutremurătoare este această dezumanizare a etniei.

Da, și țiganii sunt oameni. Autoritățile franceze, dar mai ales cele române nu trebuie să omită acest "detaliu". În definitiv esențial.