Un lucru de valoare, o treabă serioasă

A murit, ieri, Gheorghe Dinică. Maestrul Dinică. Iar la televizor am văzut, din clipa în care actorul nici nu începuse să se odihnească, prostituarea morții unui om care rămâne peste noi și peste timpuri. Mi-am aruncat privirea la acele reportaje pregătite din timp, cu acuratețe, în detaliu, despre cel care, cu o eleganță și o nonșalanță pe care doar el le putea dărui unui personaj magistral, spunea că "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic". A murit omul care s-a vândut, așa cum chiar el mărturisea, cu tot cu viața lui, meseriei de actor. Acela care cânta despre regretul de a nu fi luat totul de la viață și, totodată, de a nu-i fi dat cât ar fi vrut.
Și, sigur, facem știri, publicăm reportaje, dăm drumu la necrolog să ruleze pe banda de jos, organizăm ediții speciale de emisiuni, invităm actori care plâng în platou și a căror durere e de înțeles, dar nu omitem personajele politice, acelea care, cât de urât, de meschin, de trist, intră în legătură telefonică directă la televiziuni ca să spună…. ce? Că prințul și cerșetorul teatrului și filmului românesc s-a dus și că noi, ceilalți, rămânem cu mizeria fiecărei zile, cu mediocritatea eternă și fascinantă a unei societăți care, ce să-ți zic, "își asumă responsabilitatea"?
Că se vor afișa la înmormântarea actorului cu lacrimi strânse între ridurile feței ca să fie văzuți, filmați, fotografiați alături de coroane de flori, ca să se scrie despre ei "uite, domnule, Icsulescu, mare iubitor de artă, îl adora pe maestru"? La asta mă aștept. De altfel, într-unul dintre inter-viurile sale, Gheorghe Dinică spunea la un moment dat că "vin ăștia de sus la premiere de ochii lumii, ca să arate că iubesc arta".
A murit, ieri, Gheorghe Dinică. Maestrul Dinică. Sau, dacă vreți, a plecat cel care dădea ocazia unor remarcabile cronici de teatru pentru că, nu-i așa, despre vagabondul propriei vieți, n-ai cum să scrii altfel decât cu emoție,
n-ai cum să-ți alegi cuvintele decât cu teama că sunt palide, lipsite de forță, că nu pot cuprinde în ele talentul, expresia, valoarea unui spiriduș care a dat, prin rolurile jucate, o nouă definiție artei.
Ar trebui să-l plângem pentru rolurile care rămân peste noi și peste timpuri. Nu pentru ce declară Iliescu la Realitatea TV, nu pentru cântecele forțate pe care le vor compune acum artiștii neamului, amatori de divorțuri oteviste. Încă ceva: CTP nu a comentat nimic despre moartea lui Dinică? Parcă n-are valoare moartea dacă n-a comentat el. Aiurea!!!
"Meseria noastră nu-i o glumiță, noi nu ne distrăm acolo. E un lucru de valoare, e treabă serioasă", spunea maestrul. Îmi doresc să păstrăm valoarea și dincolo de moarte și să nu întindem mâna ca să primim, de dragul audienței, aplauze care nu ni se cuvin.