"Acuz intelectualii din Constanța!" (I)

Liviu Manolache, actor al Teatrului de Stat Constanța, este unul dintre cei care au rezistat turbulențelor culturale ce au afectat orașul de la malul mării în ultimii ani.
A promovat spectacolele de teatru pe litoral, pentru ca apoi să joace în fața celor care i-au ascultat mesajul. A obținut multe premii, la diferite festivaluri, reprezentând Constanța cu talent și vigoare. A urmărit cu atenție evoluția instituțiilor de cultură, asumându-și consecințele implicării sale active în problemele acestora. Luptă, în continuare, pentru ca orașul să-și recapete demnitatea și identitatea, propunând, în acest sens, conservarea culturii reale.

- Care e statutul artistului în România și în Constanța?
- După 1990, actul artistic a fost dat la o parte, considerându-se că sunt alte priorități. Acest fapt a făcut ca artistul în România să nu mai fie floarea intelectualității, iar intelectualitatea să devină o întâmplare. Reprezentanții săi cei mai de seamă stau acum ascunși în birouri, încercând să trăiască.
Pe plan local, statutul artistului depinde de zona geografică. Orașe cu tradiție culturală, cum sunt Iași, Cluj, Timișoara, Cra-iova, își păstrează institu-țiile culturale, acea efervescență intelectuală de care orașul are nevoie, animate de ambiție și patriotism local. Din păcate, Constanța fiind un oraș eterogen, care cu greu și-a găsit identitatea culturală și și-a format-o, a fost găsit cu mințile împrăștiate.

După revoluție, au distrus ce era bun…
- Ce-i lipsește orașu-lui pentru a căpăta un profil cultural?
- Constanța nu are magmă și forță intelectuală, și atunci lucrurile merg după cum bate vântul. Acuz intelectualii din Constanța care ar putea să facă ceva, și aștept ca cei din conducerea politică să în-țeleagă măcar acum că identitatea, dezvoltarea sau creșterea nivelului exis-tențial nu se poate realiza fără cultură și educație.
Am jucat teatru pe străzi, am anunțat cu goarna spectacolele, invitând oamenii la teatru. Nu mi-a fost rușine să fac asta și apoi să mă îmbrac în costum și să joc în fața câtorva sute de spectatori. Răsplata mea ar fi ca locuitorii orașului Con-stanța să vină cu plăcere la teatru și să-și iubească artiștii. Noi n-am cerut salarii și n-am ieșit în stradă. Artiștii unei națiuni nu sunt reprezentați de București. Acolo sunt artiștii care se văd. În schimb, arta națiunii e în provincie, acolo unde ea se simte.
Actorul de teatru n-o să fie niciodată vedetă. E pe undeva nedrept. Pentru că teatrul se întâmplă sub ochii tăi. Dacă te uiți corect, nu mai avem cultură națională, arta e dată de o clasă intelectuală puternică, nu de imitarea unor genuri de la alte popoare.
- Cum a început această degradare?
- Nebunia realizării averii personale a creat acest haos în cultură, educație și civilizație. Oamenii ajung să se împuște în intersecții, zbiară în magazine, nu mai există respect pentru femei, politețea e ceva rar, iar mârlănia a devenit valoare. Într-o astfel de societate, pe care astfel o percep eu, ca artist, lucrurile sunt amestecate în privința culturii reale, care nu este înțeleasă. Cultura reală este acea parte academică a culturii, acea parte elevată, în care se încadrează meseriile super-profesioniste - cântăreți de operă, balerini, instrumentiști, actori, pic-tori, scriitori - ei formează partea reală a culturii.
Greșeala celor cu putere de decizie a fost că au distrus ce era bun și, în loc să investească în cultură, au investit în sute de agenții guvernamentale. Rușii, ungurii, polonezii au păstrat ce a fost bun, adăugând elementele lumii capitaliste, iar francezii și englezii aplică elementele care au fost bune în sistemul socialist în problemele culturale.
Ministerul Culturii trebuie să supravegheze asupra întregii țări, însă instituțiile de cultură aparțin de Primărie, Consiliu Județean, etc. Fiecare face ce-i trece prin cap, e haos. Prin comparație, fiecare spectacol în Anglia e vizat de Ministerul Culturii, exceptând spectacolele teatrelor particulare.

Au fost ascultați oportuniștii
Dacă ar fi ascultați oamenii de cultură, și nu oportuniștii, lucrurile s-ar îndrepta. Marea greșeală de după ’90 este explozia de școli de teatru, urmate în mod haotic, din care au rezultat oameni care nu cunosc meseria de actor, care nu rostesc corect limba română, dar care au diplome de actori. Drept rezultat - spectacole slabe, în marea lor majoritate.
Unde sunt bucuriile marilor spectacole de balet? Acele mari spectacole de teatru cu sute de spec-tatori? Unde sunt marile realizări culturale dobro-gene? Unde este ansamblul folcloric? Artiștii cântă prin cârciumi sau pe oriunde pot - asta se cheamă privatizare culturală - interpretând muzică de proastă calitate și încercând să trăiască.
Greșelile se datorează oamenilor din sistem care, fie din obrăznicie, fie din răzbunare, i-au aburit pe politicieni.
Dacă Oleg Danovski ar fi trăit, ansamblul de balet nu ar mai exista, din cauza standardelor sale profesionale. De asemenea, dacă dirijorul Constantin Daminescu ar mai fi trăit, orchestra Operei ar fi fost cu totul alta. La fel, dacă fenomenul Fantasio ar fi fost bine priceput de cei care au luat decizii, Teatrul Fantasio ar fi existat și astăzi. Dacă Teatrul Dramatic, în schimbarea de generații, ar fi avut răbdare să-și întărească forțele cu tineri actori, acum ar fi fost la locul lui și mult mai stăpân pe forțele sale. Ceea ce spun nu vine din conservatorism sau nostalgie, ci din dorința de păstrare a ceea ce a fost de valoare. Puteau să schimbe organigramele, dar instituțiile trebuiau lăsate la locul lor și transformate doar după o aprofundare corectă a situației culturale a orașului.