În urmă cu 155 de ani se năştea Ioan N. Roman, „Ilustrul” şi „Patriarhul” Dobrogei, viitorul părinte spiritual al Bibliotecii Judeţene (II)

Luni, 19 Iulie 2021, 19:29
1019
•Din Basarabia, în Moldova, trimis special şi ziarist în Ardeal, popas la Bruxelles, identificare cu Dobrogea

Data de naştere a „Ilustrului” – cum îl apelau contemporanii, sau „Patriarhul Dobrogei”, cum l-a numit N. Iorga, într-o conferinţă ţinută la Constanţa –, convenţională (asumată ca atare şi de către acesta), este 20 iulie 1866, comuna Comândăreşti (județul Iaşi), din părinţi mocani, originari din Săliştea Sibiului, care pendulau cu turmele de oi în diversele părţi ale spaţiului carpato-dunărean, în funcţie de anotimp. Actele aflate în posesia familiei însă (un certificat duplicat eliberat de direcţiunea Gimnaziului „Ştefan cel Mare” din Iaşi în 1892 şi un „Extras din registrul de căsătorii pe anul 1900”) indică drept data naşterii anul 1865, în ziua de 20 septembrie. Inadvertenţa se explică, cred – cum arătam în urmă cu peste patru decenii –, prin faptul că, deşi născut în 1865 la Tropoclo (jud. Ismail – ce făcea parte, atunci, din Principatul Moldovei), părinţii n-au avut timp, şi mai ales posibilitatea, să-l declare decât în 1866, la 20 iulie, într-o localitate mai mare din județul Iaşi, la reîntoarcerea cu turmele de oi din Basarabia.

„Lupta dintre partidul liberal şi cel conservator este lupta între aristocraţia intelectuală dovedită prin ştiinţă şi tendinţe progresiste şi aristocraţia de naştere dovedită prin pergamente”

Ca fiu de oier săliştean, şcoala a făcut-o în diferite localităţi, în funcţie de deplasările părinţilor între Ardeal şi Moldova. Astfel, clasa primară a făcut-o la Sălişte, iar celelalte clase la Hârlău. Studiile liceale au fost începute şi terminate la Liceul din Iaşi unde a stat până în 1892. Dovedind un talent literar precoce, tânărul Roman debutează în publicistică la vârsta de 16 ani, în 1882, în paginile „Albinei” din Botoşani, pentru ca mai târziu, în 1883, să se înregistreze şi prima sa colaborare la „Familia” lui Iosif Vulcan; înfiinţează în 1887 prima sa gazetă, intitulată „Meseriaşul român”. Tot din acelaşi an debutează şi începutul polemicii sale cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, pe tema valabilităţii noii direcţii literare imprimate de „Contemporanul”.

În perioada cât a stat la laşi, Ioan N. Roman este unul dintre cei care au iniţiat ajutorarea lui Eminescu, pe care l-a cunoscut, după propriile mărturisiri, personal; el este unul dintre cei şase membri care făceau parte din Comitetul instituit la 7 septembrie 1887 pentru venirea în ajutor a marelui poet naţional, lui dându-i-se sarcina ţinerii gestiunii banilor colectaţi ca urmare a lansării unei liste de subscripţii. Veneraţia sa pentru Eminescu avea să rămână constantă, încununându-se prin activitatea pe care mai târziu, în perioada interbelică, o va desfăşura la Constanţa în fruntea Comitetului „Pro-Eminescu”, ce milita pentru ridicarea bustului poetului la ţărmul mării (dezvelit în 1934 – la trei ani după moartea sa). Spirit entuziast, neobosit, combativ şi perseverent, Ioan N. Roman va scoate, tot la Iaşi, cu titlul de „director-proprietar”, gazeta (subvenţionată de alţii, fireşte) „Drapelul” (18 septembrie 1882-2 februarie 1892). Concepţia liberală, burghezo-democratică, „directorul-proprietar” a exprimat-o chiar în articolul-program Ce voim: „Lupta dintre partidul liberal şi cel conservator este lupta între aristocraţia intelectuală dovedită prin ştiinţă şi tendinţe progresiste şi aristocraţia de naştere dovedită prin pergamente”.

„Dacă este cineva fericit în ţara asta, apoi e desigur regele Carol I şi familia sa, tânărul Ferdinand şi soţia lui şi toată cohorta linguşitorilor lor”

În 1892-1893, va fi prim-redactor al marelui ziar bucureştean „Adevěrul” (calitate în care pune bazele „Adevěrului literar”, în 1893, consacrând numărul de la finele săptămânii în întregime literaturii). Aici va da expresie talentului polemic şi convingerilor sale democratice, inclusiv antidinastice, într-o serie de articole, precum în O farsă ridicolă („de 26 de ani pe Dealul Mitropoliei se joacă o farsă grosolonă, ridicolă. Carol-vodă, e eroul zilei, e persoana principală a farsei; în jurul lui o turmă de mameluci, mai bătrâni şi mai tineri”); sau Le Roi s’amuse, în care, arătând că bogăţiile şi veniturile regale sunt procurate prin jecmănirea maselor populare, Ioan N. Roman dă glas acestora: „Bogată şi prosperă trebuie să fie ţara românească! Dar oricât de bogată şi de prosperă, M.S. Regele – sacul acesta fără fund – n-o să se mai sature? Când o să-ţi fie de ajuns, majestate?”

Nu mai puţin relevant este şi pamfletul Dovezile, deosebit de convingător, superior realizat artistic, finalul fiind străbătut de convingerea în materializarea concepţiilor sale sociale: „O caraghioşi, nemernici! Ţara e fericită, ţara e mândră, ţara e în sărbătoare! Dar pentru ce ar fi fericită ţara, pentru ce ar fi mândră, pentru ce ar fi în sărbătoare? Nu cumva pentru că bietul popor român ajuns să nu mai aibă o zi bună, nici casa lui, nici masa lui şi nici o nădejde? Nu cumva pentru că în fiecare an i se cer iar biruri, noi sarcini şi noi havalele îl apasă? Dacă este cineva fericit în ţara asta, apoi e desigur regele Carol I şi familia sa, tânărul Ferdinand şi soţia lui şi toată cohorta linguşitorilor lor care găsesc că ţara e fericită ori de câte ori se găsesc ei la putere şi că e nefericită ori de câte ori sunt îndepărtaţi de la sacul cu grăunţe (...). Va veni odată ziua aceea când ţara va fi fericită şi în sărbătoare. Dar ziua aceea va fi când ea va fi stăpână pe voinţa ei şi când linguşitorii de astăzi şi trântorii care trăiesc din minciună şi înşelătorie vor fi puşi la locul lor”.



„Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l’oppression magyare”


În 1893-1897 îl vom întâlni, cu intermitenţă, în capitala Belgiei. Aici, pe lângă obţinerea candidaturii în Litere şi Filosofie – în cadrul Universităţii Libere din Bruxelles –, la 19 iulie 1895, i se va decerna şi titlul de doctor în Drept, „avec distinction”, la 23 iulie 1897. În 1894 îi apare la Bucureşti, volumul Poesii. Dar se mai întâmplă ceva; deşi aflat la studii, este chemat la Sibiu în 1895 de către Iuliu Raţiu pentru a redacta „Tribuna”; aici, gazetarul întors la uneltele sale, căci nevoile naţionale ale momentului o cereau, oricât de departe ar fi fost, va duce o susţinută campanie – erau anii aniversării „mileniului” maghiar –, în apărarea şi afirmarea drepturilor naţionale ale românilor. Articolele sale sunt semnate cu pseudonimul „dr. Romanus”, ele fiind retipărite în volum în 1898 tot în Sibiu, sub titlul Luptele românilor.

Revenirea în capitala Belgiei, pentru finalizarea studiilor, va însemna continuarea luptei pe tărâmul apărării drepturilor naţionale ale ardelenilor. În calitate de preşedinte al Ligii Culturale, Secţia Bruxelles, el va scrie în presa belgiană articole prin care repunea în discuţie problema drepturilor naţionale ale subjugaţilor coetnici ai săi. Momentul era cu atât mai prielnic cu cât, în acea vară a anului 1897, îşi desfăşura lucrările în capitala Belgiei Conferinţa Interparlamentară de Pace. Profitând de prezenţa reprezentanţilor naţiunilor, Ioan N. Roman, în numele Ligii Culturale, publică Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l’oppression magyare, document semnat de peste 2.000 de ardeleni, ce semnala recrudescenţa persecuţiilor maghiare şi înăbuşirea oricărei năzuinţi spre îndreptare.

În toamna aceluiaşi an, 1897, Ioan N. Roman se reîntoarce în Ţară.

După o practică de mai puţin de un an (noiembrie 1897-toamna 1898) la Judecătoria din Curtea de Argeş, la finele anului 1898 viitorul „Ilustru” şi „Patriarh al Dobrogei” se stabileşte, pentru întreg restul vieţii (-12 iulie 1931), în arealul României de la Mare.

Dobrogea îl acaparase.

Stoica LASCU


Pagina a fost generata in 0.4201 secunde