4 iulie – a 245-a celebrare a Zilei Independenţei Statelor Unite

N. Iorga: „Tot ce este în America idealism şi virtute vine în rândul întăiu de la dânsul – George Washington”

Duminică, 04 Iulie 2021, 15:45
1169
Polihistorului Nicolae Iorga – de la nascerea căruia s-au împlinit, în iunie trecut, 150 de ani – nu i-au fost străine procesele istorice ce au definit „mişcarea” lumilor în diversele epoci, din Antichitate până în vremea sa. Pentru el, istoria Lumii Contemporane nu începea – cum era acreditat în mediile savante şi populare cu anul 1789, al debutului Marii Revoluţii Franceze, ci cu Revoluţia Americană, simbolizată prin Declaraţia de Independenţă de la 4 iulie 1776, prima sprijinindu-se, în fapt – cum va scrie el în fundamentala sa lucrare din, 1928, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité (4 vol., Paris, 1928) –, pe cea declanşată în cele 13 colonii britanice nord-americane; vol. IV (490 pp.), începe, astfel, cu Les nouvelles autonomies américaine.

 „...un capitol de etno-istorie indiană ar trebui sa se puie la începutut vieţii Statelor Unite”



            În multe dintre lucrările sale, dedicate ansamblului istoriei universale, generale sau tematice, în publicistica istorică, în consemnările zilnice (note, comentarii, necrologuri, portretistică), în conferinţe publiuce şi prelegeri universitare, N. Iorga va zăbovi, în funcţie de împrejurări, asupra începuturilor şi caracteristicilor istoriei statului născut la 4 iulie 1776, a rolului instituţiilor şi a personalităţilor politice şi culturale. Cu mult înaintea viziunii dominante în scrierile istorice din vremea sa – ce minimalizau locul băştinaşilor (spre a nu mai vorbi de excesele „corectitudinii politice” de azi în re/scrierea istoriei de început a naţiunii americane) –, marele istoric român amendează faptul că istoria S.U.A. se arăta că începe doar de la 1776: „Casele indienilor din sud, foarte curioase, făcute din lut sau din cărămizi uscate la soare, necoapte”, multietajate, au corespondenţă, sesizează marele nostru învăţat, în masivele buildinguri din New York şi Chicago, „care când sunt făcute mai bine, adică un rând în retragere faţă de celălalt, nu fac decât să imite clădirile de argilă ale indienilor. Ce păcat că această civilizaţie, cu astfel de începuturi, a fost tăiată brusc! Ce n-ar fi ieşit din mâinile indianului!”

            Cu un alt prilej, el argumentează în favoarea cunoaşterii şi scrierii unei istorii în care populaţiile locale să fie integrate, cu elementele de civilizaţie şi cultură ale lor, evoluţiei ca atare a spaţiului viitorului stat nord-american (şi nu doar din momentul stabilirii primelor colonii europene): „Înainte de apariţia europenilor fost aici o întreagă lume indiană; aceea n-are interes? Istoria aceasta o putem reconstitui până la oarecare punct şi, deci, acest capitol nu poate lipsi când vorbeşti despre istoria Americii... Bieţii indieni au fost expropriaţi de la orice (subl.n.): de la pădurea lor, de la stăpânirea râurilor, de la pământul lor, dar nu se cuvine expropriem din domeniul istoriei, fiindcă ei au creat ţara, cu drumurile ei, cu un început de agricultură”; şi se exprimă fără înconjur: „un capitol de etno-istorie indiană ar trebui sa se puie la începutut vieţii Statelor Unite”.

            „...să salutăm nobila figură demnă a lui Washington, care n’a fost un împărat, nici un mare om politic, ci abia un general”

În publicistică, de cele mai multe ori N. Iorga aborderază un subiect istoric mai ales din necesitatea de a releva posibile conexiuni sau rădăcini a unor fapte şi acte contempoarne. Exemplificator este, în acest sens, un articol din februarie 1918, când – urmarea a discursului în Congresul American, la 8 ianuarie 1918, preşedintelui Woodrow Wilson a făcut public Programul său, în 14 Puncte, privind organizarea postbelică a Lumii – sintetizează motivaţiile revoltei împotriva atotputernicei Metropole de la Londra, în fruntea căreia s-a aflat – scrie N. Iorga în Amintirea lui Washington (publicat în „Neamul românesc”) – „un om care pănă la patruzeci de ani nu însemna nimic”; respectiv, George Washington, viitorul prim preşedinte al Statelor Unite – până atunci, un „boiernaş de ţară”, în casa căruia „nici un bancher cu oarecare avere n-ar trăi. Lectura lui? Biblia şi câteva cărţi. Biblioteca lui? Nu exista” – era descris astfel: „Origine modestă, educaţie ca pentru acele împrejurări: nici basă clasică, nici limbi străine, nici  literatură, nici ştiinţe – gramatică şi ortografie englesă; ceva matematică. Un rol oarecare în luptele de hotar cu vecinii francesi. Colonel al trupelor neregulate cu care s’au căpătat succese uşoare. Nimic strălucitor la dânsul: nicio făgăduială în graiu, în ochi, în gest. În clipa «declaraţiei de drepturi”» în numele unor teritorii neorganisate, în numele unor oameni cari aveau numai conştiinţa – dar deplină – că sunt  oameni, atâta şi în ce priveşte conducerea. Ca hotărâre în cas de înfrângere, «retragerea în munţii Alleghani» – moartea de foame.

Şi când americanii văd ce a ieşit din silinţele desperate ale acestora supt conducerea acestuia, n’au ei dreptul, suta de milioane de neobosiţi muncitori pentru cultură în numele libertăţii, să întindă lumii întregi noua «declaraţie de drepturi»? (Cele 14 Puncte – n.n.)

Şi nu ni e îngăduit nouă, şi în ceasul când mai puternic urlă triumful organisaţiei germane, să  credem că aceste „drepturi” vor birui totuşi şi să salutăm nobila figură demnă a lui Washington, care n’a fost un împărat, nici un mare om politic, ci abia un general?”

             „...idealismul liberal e nota dominantă a unui Washington, a unui Jefferson, a unui Abraham Lincoln”



            La fel, în anii 1917-1920, mai ales – dar şi în perioada interbelică –, aceleaşi conexiuni, proprii largii viziune iorghiene asupra desfăşurărilor proceselor istorice. Aşa, de exemplu la 15 iulie 1918, scria, cu referiri la specificităţi ale istoriei tânărului – chiar în vremea sa – stat nord-american, ca şi asupra unor personalităţi (cele mai multe referinţe făcându-se la Abraham Lincoln): „Aşa a fost şi când problema libertăţii celor apăsaţi s’a pus înlăuntrul chiar al Republicei. Trebuie să fie ori ba robi negri în Statele Unite? Dacă poporul american ar fi judecat din punctul de vedere al acelei economii politice care s’a pus în sama americanilor ca principiu diriguitor, dar care de fapt, asfixiază astăzi pe negrii albi ai unei mari părţi din Europa, el ar fi socotit foloasele sclăviei în statele sudice, şi ar fi trecut la ordinea zilei. America însă a preferat să-şi oprească, ani de zile (referire la Războiul Civil/de Secesiune din 1861-1865 – n.n.), toată munca înăuntru, să piardă pieţe câştigate în lume, să distrugă atâţia oameni şi să piardă atâtea materiale, numai pentru ca în cuprinsul ţerii să nu existe decât fiinţe libere. Mai bine să piară ţara înseşi, credea Lincoln, decât să fie necredincioasă principiului ei de viaţă, care e şi titlul ei de onoare. Şi când judeca aşa, îşi atingea sopul, fără ca totuşi ţara, oricât de nenorocită în anume clipe, să fie cu adevărat ameninţată în existenţa şi în desvoltarea ei”.

            Iar cu alte prilejuri, relevând „idealismul liberal care e nota dominantă a unui Washington, a unui Jefferson, a unui Abraham Lincoln”, N. Iorga consemnează una din specificităţile benefice ale civilizaţiei statului american, născut la 4 iulie 1776: „Egalitatea deplină; gesturile ceremonioase ale Europei nu sunt cunoscute: oamenii sunt amabili, gata de a îndatori, dar nu vreau să piardă vremea cu chinesării idioate. La palatul preşedintelui Lincoln, nici portar, nici lachei. Ministrul de Externe, cel mai puternic om din Republică, vine în haina de lucru să primească pe un prinţ şi vorbeşte cu dânsul tot aşa de liber ca şi cu altă persoană de samă. Preşedintele însuşi, marele Abraham Lincoln, un uriaş stângaciu, ignorează cele d’intăiu regule de savoir-vivre după eticheta noastră, veche de atâtea secole. La subiect, şi răpede, căci vremea e scumpă!”.

Pagina a fost generata in 0.2231 secunde