N. Iorga - „Dobrogea, vechiu teritoriu de expansiune etnică, uneori şi politică, a noastră, n’am primit-o din partea nimănui ca un dar” (II)

Călător în întreg spaţiul românesc, N. Iorga nu putea ignora, fireşte, teritoriul transdunărean, pe care l-a străbătut în lung şi-n lat. Mai mult decât altă parte a Ţării, aici i se relevau urmele strămoşilor – mărturiile materiale ale acestora în Dobrogea fiind considerate argumentele irefutabile în ilustrarea apartenenţei acesteia la Statul Român.



„Urmele lor sunt oriunde”

„Sprijinul pe care-l putem găsi la fiecare pas în Dobrogea nu e numai Cojanul nostru, Mocanul nostru, stratele intelectuale şi funcţionăreşti pe care le-am aşternut acolo, necontenit schimbându-le fără nici o sforţare de a-i înrădăcina, de peste o jumătate de veac, El e în pietrele nemuritoare pe care le-au coborât în acest pământ vânjoşii noştrii strămoşi romani (subl.n.), cari au ţinut pe umerii lor lumea întreagă”.

Urmele lor sunt oriunde (subl.n.). La Hârşova, pe stânca uimitoare, castelul, locuit până pe vremea lui Iustinian, ba chiar a cuceritorului Dunării, Nichifor Foca, îşi păstrează turnurile de strajă, şi toată ţerna e plină de olărie romană. La Constanţa, un alt bulevard de colţ a răsărit, pecetluit cu piatra sepulcrală a unui cetăţean din vremea creştină, în plin mijloc al oraşului. La Mangalia, o basilică îşi răsfiră coloanele, şi fragmente de marmură sculptată răsar în toate colţurile. Iar la Adam-Clisi superbul Trofeu, cu lespezile larg răsfirate, chiamă din pustiu de-asupra unui întreg oraş de basilici, de magazii pentru grâne, de largi şi frumoase străzi de granit. Durostorul doarme întreg supt chiţimiile bulgăreşti, ca şi Transmarisca supt hidoasele gherete de lemn cu ploşnite ale Turtucăii. Ce n’am putut face din aceste admirabile resturi – nu scapă prilejul nici acum, N. Iorga, în a face conotaţiile contemporane, critice ca de obicei – din care se desface un cuvânt latin de ordine, stăpânire şi civilisaţie! Uitaţi-vă la afirmaţia francesă prin Romani în Algeria, la cea italiană, prin aceiaşi Romani, în Tripolitania. La noi, în jurul urmelor sacre, colibe de ţigani turceşti şi movile de gunoaie ...” – îşi împărtăşea amărăciunea N. Iorga în vol.II din România cum era până la 1918.

Acestea erau, însă, doar reflecţii asupra modului în care noi, românii, parveneam a ne fructifica prea puţin, productiv, patrimoniul civilizaţiei strămoşilor; spirit critic, N. Iorga, marele dascăl al neamului, fireşte ca nu se poate acomoda – pe bună dreptate – cu lejeritatea abordării practice a trecutului istoric al nostru, de unde şi ascuţimea observaţiilor sale.

„Constanţa triumfătoare, din care va fi dispărut amintirea umilei Chiustenge musulmane, va fi un oraş în adevăr românesc”

Dincolo de amărăciunea ce este vizibilă, în notaţiile de călătorie ale sale se regăsesc, însă, imaginile aşezărilor dobrogene de la început de veac, sunt surprinse mentalităţi, sunt creionate tipuri de personaje pitoreşti prin naţionalitatea şi obiceiurile ce le încarnează. Iată, prima impresie despre Constanţa nu este tocmai favorabilă: „Va fi un târguşor turcesc, la care să se alipească rău portul nostru costisitor, sau feeria orientală pe care o cântă cronicarii mondeni ai ziarelor pentru lumea supţire ce-şi caută aici de sănătate şi petreceri două luni pe an?”

A doua zi, dimineaţa, periplul tomitan îi dezvăluie, însă, caracteristicile unui oraş modern, ele coexistând cu tradiţionalele obiceiuri şi tipuri umane locale: „În piaţă, un Ovidiu de bronz, făcut pentru noi de un sculptor italian (...). Aici în piaţă e mişcare: lumea stă înaintea cafenelei şi cofetăriei, lume europeană (subl.n.), pe când Turci trec cu panere de precupeţi sau mână sacalele cu apă de la Anadalchioiu ori, iarăşi, conduc birje, care, de hatârul stagiunii băilor, samănă cu cele din Bucureşti, având pe capră Muscali uitaţi de vară şi Turci cu fes.

Dacă apuci acum în sus, la deal, dai de o stradă de prăvălii ce n’au nimic turcesc sau dobrogean în ele. Drumuri se deschid în dreapta, şi ele se mântuie uneori în albastru. Când ajungi până la capătul lor, te opreşti cuprins de recunoştinţă înaintea unei măreţe frumuseţi”.

Observator al oamenilor pe care-i întâlneşte, N. Iorga ne vorbeşte despre „Bulgari cu fruntea îngustă şi craniul păros, Mocani cu căciula pătrată şi figură energică, Munteni cu faţa deschisă, prietenoasă, Tătari cu ochii oblici şi zbârcituri pe obrazul galben”. Străbătând oraşul în primii ani ai secolului al XX-lea, când Portul se afla în plină construcţie (digurile, cheiurile, instalaţiile), N. Iorga are previziunea devenirii Constanţei moderne: „Constanţa triumfătoare, din care va fi dispărut amintirea umilei Chiustenge musulmane, va fi un oraş în adevăr românesc. Judeţul cuprinde în cea mai mare parte Români: Mocani – dintre cari unii poartă nume ca Aldea, Blebea, Golea, Paraipan, Gologan, strâng o avere, din pământ şi vite, pentru şi mai puţini Bulgari. În oraş, Grecii, cei mai numeroşi, nu pot să resiste multă vreme; Bulgarii, cari caută încă şcoli şi înrudiri bulgăreşti de peste graniţă, dar cari n’au visurile primejdioase ale unora dintre compatrioţii lor de la Tulcea, sunt prea puţini ca să facă stavilă năvălirii unificatoare a unei culturi româneşti; elementul musulman s’a împăcat cu noii stăpâni şi primeşte bucuros limba lor, prin care se poate câştiga lumină”.

„...aici e în joc întreaga onoare a unei ţări!”

Dar şi trecerea prin localităţile dobrogene este consemnată cu amănuntele ce individualizează o aşezare sau alta. Astfel, la Cernavodă, el este mişcat de „isprava” făcută de autorităţi şi întreprinzători: „Iată fabrica de lângă debarcader, iată casărmile de vânători, de artilerie (acestea abia terminate acum), iată Agenţia de navigaţie, înaintea căreia trec vagoanele şi-şi aşteaptă rândul mărfurile, iată străzile, bine croite şi destul de curate, iată o biserică frumuşică, o Primărie, o administraţie a pădurilor din acest “ocol”, un număr de căsuţe plăcute, în care locuiesc funcţionarii, ofiţerii noştri, iată câteva oteluri, de piatră şi de lemn”.

Ajuns la Histria, însă, N. Iorga se îndepărtează de gândurile sumbre şi este îndemnat la reflecţii asupra caracterului trecător al omului, în faţa vestigiilor rămase; la fel, la Mangalia, urmele greco-romanilor sunt vizibile, dar, totuşi, încă „puţin, pe lângă ceia ce fără îndoială ascunde pământul, fără locuinţi de-asupra şi deci, putând fi scormonit altfel decât supt masivele clădiri ale noii Constanţe”; aici, la Mangalia, formele civilizaţiei moderne tocmai mijesc, „Abia vre-o două mii de locuitori, şaizeci la sută Români. Cu câţiva Ardeleni de muncă şi vilegiaturişti de huzur s’a înjghebat aici o viaţă de civilisaţie românească. Va trebui s’o ducem înainte, căci putem”.

Aceeaşi „viaţă de civilisaţie românească” se află încă la începuturile ei înspre sudul regiunii, unde N. Iorga vizitează sate şi locuinţe ale oltenilor împroprietăriţi aici. În schimb, în nordul provinciei, în zona Tulcei, acolo unde altădată turcii se aflau în număr mare, „astăzi lucrurile s’au schimbat. Crucea bisericilor scânteie pretutindeni. Bulgari, Lipoveni, Greci, alături de Români stăpânitori, îşi împart banul şi cârmuirea”.