150 de ani de la naşterea Patriarhului Istoriografiei Române

N. Iorga - „Dobrogea, vechiu teritoriu de expansiune etnică, uneori şi politică, a noastră, n’am primit-o din partea nimănui ca un dar” (I)

1560
N. Iorga - „Dobrogea, vechiu teritoriu de expansiune etnică, uneori şi politică, a noastră, n’am primit-o din partea nimănui ca un dar” (I) - niorg2-1622830931.jpg

Articole de la același autor

Pentru Dobrogea – N. Iorga a avut o afecţiune aparte, reieşită, poate din conştiinţa că acest pământ aparţine dintru început autohtonilor şi urmaşilor lor, respectiv românii: „săpăturile marelui arheolog pe care-l plângem, V. Pârvan, au arătat că aici a fost satul getic şi că aici, peste dânsul, s-a aşternut apoi o harnică şi modestă viaţă de coloni romani trăind în vici asemenea cu cele de pe ţermul stâng al Dunării. Suntem deci în aceste locuri – cuvânta el într-o conferinţă susţinută la Constanţa, în septembrie 1927 – mult înaintea formării poporului românesc prin amândori strămoşii noştri”.

„...reprezentanţi ai celui mai vechiu popor care a locuit în toate aceste părţi”

Constant, N. Iorga a fost apărător al drepturilor româneşti asupra spaţiului danubiano-pontic – drepturi tăgăduite de către oficialităţi şi istorici bulgari, mai ales în anii 1916-1919 –, parte a pământului românesc care s-a aflat şi ea în vizorul preocupărilor ştiinţifice, rezultatele regăsindu-se în opera sa tipărită, dar popularizare, în egală măsură, şi prin conferinţe publice, răspândite şi prin intermediul a zeci de articole de gazetă. „Dobrogea n-o putem uita. Veacuri întregi de adâncă influenţă acolo, de sălăşuire a plugarilor noştri în văile ei, jumătate de secol aproape de stăpânire rodnică a Statului român între Dunărea de Jos şi Mare au creat între neamul nostru şi acest teritoriu legături pe care nimic în lume nu le va putea rupe. De aceea, zilnic luminăm – scria N. Iorga într-un articol publicat la 21 iulie 1918 în „Neamul românesc” – şi pentru adversarii noştri, chestia Dobrogei, deschisă de azi înainte pentru judecata tuturor oamenilor luminaţi şi nepărtinitori, cari vor avea, sperăm, un rol tot mai mare în conducerea ţerilor, prea multe conduse de primitivii mentalităţii brutale”.

Dintre oamenii de ştiinţă români, N. Iorga a fost, fără îndoială, savantul care şi-a pus cea mai mare devoţiune condeiul, cu pasiune şi consecvenţă, în slujba relevării, cu argumente istorice, a caracterului românesc al Dobrogei; a fost patriotul care şi-a folosit elocinţa oratorică pentru a face cunoscute, în mediile intelectuale şi politice ale timpului, drepturile noastre asupra acestui spaţiu al etnogenezei româneşti; a fost ziaristul care în zeci de articole a evidenţiat justeţea acestor drepturi, caracterul românesc peren al Dobrogei; a fost călătorul care a străbătut şi această parte a ţării, oferind contemporanilor şi lăsând posterităţii imagini şi impresii de mare forţă sugestivă, specific iorghiană, asupra judeţelor transdanubiene.

Din capul locului sunt de relevat tăria şi statornicia convingerii lui N. Iorga – pe care dobrogenii îl aşteptau, în anii interbelici, „pe aceste meleaguri ca un nou Mesia al mântuirii” – asupra evidenţei caracterului românesc al Dobrogei – ea fiind parte constitutivă a etnogenezei noastre: „ca reprezentanţi ai celui mai vechiu popor care a locuit în toate aceste părţi, dându-i cele d’intâiu elemente de civilisaţie, ne înfăţişăm noi – spunea el, într-o conferinţă susţinută în 1910 la Tulcea, intitulată «Ce represintăm în Dobrogea» – astfel şi aici în Dobrogea”.

N. Iorga va releva constanta prezenţă a românilor autohtoni, revigoraţi încontinuu prin aportul naţional-cultural al „cucernicilor mocani”; în iunie 1917, deplângând soarta Dobrogei ocupate de Puterile Centrale, el scria în „Neamul românesc” : „În Dobrogea se pierde – pe cât timp va îngădui soarta –, nu numai un vechi ţinut românesc, o fundaţie a strămoşilor, daci şi romani, renovată pe urmă de noi, urmaşii lui fireşti, dar şi, în multe privinţi, o faptă naţională a românilor ardeleni, a mocanilor.

Sate întregi sunt aşezări de-ale lor – pentru câtva timp întâiu, apoi pentru totdeauna. Graiul şi portul lor le stăpâneşte până acum, cu tot amestecul românilor din alte părţi. Numai desrădăcinând de acolo populaţia, pecetea lor va dispărea”.

„...aşa-numita Dobroge Nouă, de fapt, e Dobrogea cea mai veche”

Deseori, marele savant va releva contextului internaţional din perioada otomană a istoriei Dobrogei, socotită „şleahul cel mare al neamurilor”; a împrejurărilor stabilirii, în prima parte a secolului al XIX-lea, a familiilor de bulgari, refugiate din sudul Rusiei; a lămuririi opiniei publice asupra semnificaţiei – distorsionată deseori, din neştiinţă sau reacredinţă – a „întrupării” Dobrogei la Statul Român, în urma Războiului de Independenţă: „Unii au fost miluiţi cu pământuri de către Europa, ca grecii cu Tesalia. Noi nu suntem pomangii (subl.n.). Plătim şi locurile asupra cărora avem cele mai vechi şi mai sfinte drepturi. Le plătim bine, scump. Dobrogea am plătit-o astfel cu nobil sânge şi am plătit-o cu o dureroasă jertfă. Ruşii ni-au luat Basarabia-de-jos. Cine să ni facă proces, nu ni arăte pumnul aici, ci meargă să îngenunche la «fraţii» din Petersburg. Ei au făcut comèdia!” Şi tot el accentua răspicat: „Dobrogea n’am primit-o din partea nimănui ca un dar, ci, cu mandat european, am ocupat-o milităreşte, în faţa armatelor ruseşti, care represintau încă vreo 10.000 de oameni, dar fără ca acestea să ni fi predat ţara, cum, de altfel, nici nu li-o ceream. Aşa trebuie să înţelegem alipirea în 1878 a acestui vechiu teritoriu de expansiune etnică, uneori şi politică, a noastră, la România”.

După cum va ilustra motivaţiile ce au dus la reîntregirea Dobrogei, în 1913, cu „aşa-numita Dobroge Nouă, care de fapt e Dobrogea cea mai veche” (sudul Dobrogei/Cadrilater); a apărării drepturilor istorice româneşti asupra spaţiului românesc dintre Dunăre şi Mare, răpit de ocupanţii Puterilor Centrale, în perioada 1916-1918 – sunt, toate acestea, câteva din temele dominante ale scrisului iorghian circumstanţiat dobrogenisticii”.

În anii ocupaţiei din Primul Război Mondial (1916-1918), N. Iorga a scris numeroase articole în apărarea drepturilor istorice ale Ţării şi asupra spaţiului său de etnogeneză dintre Dunăre şi Mare: „Nu e nimeni care să nu fi aflat cu durere pierderea de sigur răpede trecătoare, a Constanţei. Acest frumos oraş de pe malul Mării Negre – scria el la 13 octombrie 1916, după ocuparea Constanţei, îmbărbătând în acele clipe de restrişte şi exprimând încrederea în redobândirea regiunii – era creaţiunea noastră. Am găsit un biet târg turcesc, unde se opriau câteva luntri fără adăpost, şi în mai bine de jumătate de veac, cu bani grei din sărăcia noastră, am făcut un centru înfloritor, un mare port, în care unii vedeau o viitoare rivală a Odesei înseşi. Astăzi printre ruinele făcute de luptă se poartă acolo hoarda bulgară ca să vadă ce n’a fost în stare să facă însăşi pe tot ţărmul care-i aparţine şi ce nu va fi în stare, cum îi e firea, să facă niciodată şi nicăieri.

Ne-a supus soarta la o grea încercare. Dar ea, departe de-a ne despera, nu ne descurajează”. (Va urma)



Stoica LASCU



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.4544 secunde