În urmă cu 155 de ani - se năştea Ioan N. Roman, „Ilustrul” şi „Patriarhul” Dobrogei, viitorul părinte spiritual al Bibliotecii Judeţene (III)

Duminică, 25 Iulie 2021, 09:58
696
N. Iorga: „«Patriarhul» Dobrogei, a fost sufletul mişcării dobrogenilor refugiaţi la Iaşi în tristele clipe ce au urmat tratatului de la Buftea, mişcare ce a avut drept obiectiv împiedicarea cedării Dobrogei”

La finele anului 1898, Ioan N. Roman – cu doctoratul în Drept susţinut la Bruxelles, în 1897, şi o practică de un an la Judecătoria din Curtea de Argeş – se stabileşte în Dobrogea: mai întâi la Medgidia, ca judecător (în vechea urbe Carasu este câteva luni, la începutul anului 1899, şi primar numit), apoi, din mai 1900, la Constanţa – ca avocat. De acum înainte, timp de trei decenii, tainice legături sufleteşti care l-au atras la îndepărtatul ţărm al Mării, aveau să-l facă pe proaspătul jurist drept unul dintre cei mai credincioşi şi iluştri fii ai Dobrogei.

Profund ancorat în realităţile provinciei transdunărene, cunoscător desăvârşit al nevoilor ei, animator de rară ţinută a vieţii culturale şi cetăţeneşti, luptător pentru lărgirea drepturilor constituţionale (dobrogenii vor participa la primele alegeri pentru Parlament doar în anul 1912, urmare şi ca a intensei sale activităţi pro-domo), publicist prezent aproape zilnic în coloanele ziarelor locale, el este şi autorul a numeroase cărţi şi studii relative la provincia sa adoptivă. Va fonda ziarele „Drepturile Dobrogei” (1902) şi „Farul” (1903-1904), iar în 1916 – revista „Arhiva Dobrogei”.

Este unul dintre întemeietorii la Constanţa a filialei Partidului Naţional-Liberal (1908), va redacta oficiosul „Drapelul” (1909-1912); va reprezenta alegătorii constănţeni în Camera Deputaţilor (ales în 1914 şi în 1919) şi în Senat (în 1922), va pleda pentru reforma agrară şi „sufragiu universal”. Promovează principii consecvent-democratice, arată – pledând pentru înlăturarea aşa-zisului „regim excepţional” al Dobrogei – că „ar fi un lucru copilăresc să ne închipuim că grecii, armenii, germanii, evreii, italienii, francezii, ţiganii etc., aflători în proporţii minuscule în Dobrogea, faţă de întreaga masă a locuitorilor printre care sunt împrăştiaţi, ar avea gânduri duşmănoase contra noastră şi n-ar fi elemente etnice de natură a nu ne inspira nici cea mai mică îngrijorare”; în iarna grea a anului 1904, se instituie un comitet sub preşedinţia sa pentru ajutorarea veteranilor stabiliţi în Dobrogea cu hrană şi nutreţ pentru vite.



„Acolo, la Iaşi, în vremuri de restrişte, ne-am verificat sentimentele faţă de ţara aceasta. Nu voi uita niciodată fapta d-tale, domnule Roman. Dobrogea îţi va fi de-a pururi recunoscătoare”


În frământatul an 1918, deputatul constănţean este unul dintre puţinii patrioţi români care, întorcându-se în Ţară – după refugiul Parlamentului în sudul Rusiei –, avea să desfăşoare o neobosită şi continuă activitate în favoarea intereselor Dobrogei, regiune pe care România, conform Tratatului de Pace silit încheiat cu Puterile Centrale, trebuia să o cedeze acestora. Referindu-se la această perioadă, Nicolae Iorga relevă că „În rămăşiţa de deputaţi şi senatori de la Iaşi, puţini, ca Delavrancea, acum greu bolnav, şi fără să-şi dea seama, aproape de sfârşitul său, ori apărătorul devotat al drepturilor dobrogene I.N. Roman, ardelean de naştere, aveam îndrăzneala unei opinii, supt presiunea crescândă a Centralilor”.

Grupându-se în jurul lui N. Iorga şi al ziarului condus de acesta „Neamul românesc”, care îşi avea larg deschise „coloanele, între altele, chestiunii dobrogene”, foştii parlamentari constănţeni şi tulceni (dr. Nicolae Sadoveanu, Costache Oancea, Ion C. Atanasiu, Constantin Cociaş, Ioan N. Roman ş.a.), alături de oameni de cultură originari sau nu din această parte a Ţării (N. Iorga, Constantin Brătescu, Oreste Tafrali, George Vâlsan, G. Murgoci, Alexandru Lapedatu) au militat activ pentru susţinerea intereselor naţionale ale regiunii româneşti dintre Dunăre şi Mare. Ioan N. Roman va fi prezent în coloanele „Neamului românesc” prin articole ce tratau istoria recentă o Dobrogei – ce vor fi integrate volumului La Dobrogea Roumanie. Études et documents, în 1919.

În numele a 30 de personalităţi dobrogene, Ioan N. Roman prezintă prim-ministrului Alexandru Marghiloman, care tocmai sosise la Iaşi, o petiţie în care se arăta că „nu putem trece sub tăcere durerea cea mai mare: aceea de a se fi pierdut colţul de ţară în care unii ne-am născut şi alţii am trăit o viaţă întreagă”; de asemenea înaintează memorii şi fostului (şi viitorului) prim-ministru Ion I.C. Brătianu, precum şi regelui Ferdinand I, „spunând acestuia că ei nu pot crede în trăinicia păcii de la Bucureşti, care făcea României o aşa de strigătoare nedreptate şi nesocotea cu desăvârşire interesele şi sentimentele populaţiunei dobrogene”. Mai târziu, Ionel I.C. Brătianu avea să sublinieze: „Acolo, la Iaşi, în vremuri de restrişte, ne-am verificat sentimentele faţă de ţara aceasta. Nu voi uita niciodată fapta d-tale, domnule Roman. Dobrogea îţi va fi recunoscătoare”.

„S-a făcut o mare greşeală că moşia Constanţei a fost parcelată prin vânzări de loturi industriaşilor fără industrii care n-au clădit şi întemeiat nimic”


În primul deceniu postbelic, mai ales între anii 1919 şi 1922, când distrugerile războiului afectaseră grav viaţa economică şi nivelul de trai – şi aşa scăzut – al maselor largi de cetăţeni, Ioan N. Roman desfăşoară, paralel cu conducerea unui respectat şi apreciat birou de avocatură, o susţinută campanie publicistică, mai ales în ziarul „Farul”, în favoarea cetăţenilor, a intereselor generale ale oraşului.

Vorbind despre întinderea municipiului, el crede că aceasta trebuie să se facă spre miazăzi, spre vechile Vii din jurul golfului – ceea ce se întâmplă de fapt în zilele noastre: „S-a făcut o mare greşeală că moşia Constanţei a fost parcelată prin vânzări de loturi industriaşilor fără industrii (speculaţii de fapt – n.n.) care n-au clădit şi întemeiat nimic”.

Altădată, cu prilejul inaugurării Palatului Comunal – mai exact, al primului etaj –, la 17 iulie 1921, avocatul constănţean, apreciind că locul ales pentru construcţie este impropriu, conchide – nu fără ca timpul, în cele din urmă, să fie de partea lui: „Să avem deci francheţea de a spune că Palatul Comunal din Constanţa este şi rămâne o mare greşeală, şi noi avem convingerea că până în cele din urmă, el va fi destinat unei alte instituţii”.

O expresivă şi deosebit de critică imagine conturează Ioan N. Roman moralităţii politice a sistemului partidelor politice (va fi şi exclus, în cele din urmă, din P.N.L.) de pe urma căreia aveau de suferit în primul rând cetăţenii: „Ca să ajungă la putere, oamenii partidului (din opoziţie – n.n.) promiteau cetăţenilor marea cu sarea şi mai ales se obligau să supună controlului public nu numai actele lor administrative, ci şi proiectele lor. Odată ajunşi la putere, însă, oamenii partidului îşi băteau joc de angaiamentele luate şi făceau ce-i tăia capul şi ce le venea la îndemână. Ceilalţi membri ai partidului din opoziţie criticau fireşte această purtare şi jurau şi se băteau cu pumnii în piept că dacă vor fi onoraţi cu voturile cetăţenilor lor, vor schimba fundamental sistemul. De fapt însă, ei continuau!...”

Stoica LASCU



Pagina a fost generata in 0.5048 secunde