Țipete, dat din picioare și tăvălit pe jos – accesele de furie la vârsta de trei ani sunt normale

Un acces de furie la vârsta de trei ani este la fel ca și o furtună de vară, vine brusc, e puternică și se termină la fel de repede precum a început. Acum stă liniștit la masă, la restaurant, și își mănâncă frumos grătarul din farfurie, în clipa următoare începe să se foiască, să se smiorcăie și să țipe că vrea să plece acasă. Din fericire, odată cu depășirea vârstei dificile de doi ani, aceste accese de furie încep să se mai rărească.
Specialiștii în psihologie pediatrică susțin că astfel de alintări ale prichindelului sunt absolut normale dacă se petrec cam o dată la două săptămâni, deși unii părinți nu se bucură de un asemenea răgaz. Însă, așa cum pot să confirme părinții veterani, "fițele" mai pot apărea din când în când chiar și după ce micii alintați încep școala.
Nu trebuie să ne facem griji că acem acasă un mic terorist, la această vârstă ele reprezintă numai încercări de a manipula. Mai degrabă, este un răspuns la supărările lui. De multe ori singurele care trebuie învinovățite sunt emoțiile copleșitoare pe care le simte copilul la această vârstă. Frică, teamă de respingere și desele întreruperi sunt, foarte adesea, factori declanșatori ai acceselor de furie.
De exemplu, dacă puștiulică zărește, din greșeală, o poză cu vreun monstru înspăimântător, frica poate să apară abia atunci când îl ducem la culcare. "Când îl punem în pat, câteva ore mai târziu, ar putea să fie mai agitat decât de obicei și ar putea avea un astfel de acces de furie, care să fie legat numai de teama pe care a simțit-o mai devreme", explică Claire B. Kopp, profesor de psihologie comportamentală la Universitatea Claremont din California.

Calm, mult calm!!!
Un acces de furie nu este o priveliște prea frumoasă. În plus, alături de dat cu piciorul, țipat și tăvălit pe podea, repertoriul copilului poate include și aruncatul cu lucruri prin cameră, lovitul celorlalți, chiar și ținutul respirației până se învinețește (nu vă temeți, până la urmă va deschide gura să respire). Atunci când este cuprins într-un astfel de acces, copilul nu este capabil să asculte, să gândească, de aceea va răspunde negativ la toate strigătele și amenințările noastre. "Cu cât strig mai tare la el să înceteze, cu atât devine mai sălbatic", povestește o mămică. Însă tot ea a descoperit că mult mai bine funcționează tactica de a-și păstra calmul și de a se așeza lângă băiețelul ei atunci când este furios.

Nu-i întoarceți spatele!
Dacă plecăm din cameră, oricât de tentant poate fi, îl facem pe copil să se simtă abandonat. Furtuna de emoții pe care le resimte pot fi înspăimântătoare pentru el, și are nevoie să știe că suntem alături de el. Psihologii ne sfătuiesc ca, în loc să îl lăsăm singur în cameră, să se tăvălească pe jos, mai bine mergem la el și, dacă nu ripostează prea tare, să-l luăm în brațe și să îl ținem la piept. Există șanse mari ca îmbră-țișarea noastră să i se pare foarte confortabilă și să se liniștească rapid. Atunci trebuie să-i explicăm cu calm că se află acolo pentru că l-a lovit pe fratele lui și să-l facem să înțeleagă că rămânem acolo cu el până când se calmează. Dacă suntem într-un loc public, un tărâm propice pentru astfel de "fițe" – trebuie să fim pregătiți să plecăm înainte de a avea o astfel de izbuc-nire.
Să ne amintim că noi suntem oameni mari!
Indiferent cât de mult continuă accesul de furie, nu trebuie să-i cerem lucruri imposibile și nici să negociem cu copilul. Acest lucru este extrem de tentant mai ales atunci când alintatul nostru are un o izbucnire în public. Bine ar fi să încercăm să nu ne pese de ceea ce cred ceilalți – orice părinte a experimentat astfel de episoade.
"Când furtuna trece, stați lângă copil și vorbiți cu el despre ce s-a întâmplat. Aflați-i supărările și încurajați-l să își explice sentimentele cu cuvinte, întrebându-l «Vrei să îmi spui ce te-a supărat?»", ne sugerează dr. Kopp. În niciun caz nu e bine să recurgem la pedepse, mai ales la vârsta aceasta. Un acces de furie este un semn că există ceva ce îl necăjește, deci trebuie doar să ne facem timp să discutăm cu el despre ce ar putea fi și să încercăm să îl liniștim.