Cine e vinovat de existența fenomenului muncii "la negru": statul, patronii sau lucrătorii?

Din raportul de activitate al Inspecției Muncii pe anul 2021, aflăm că fenomenul este prezent într-o serie de domenii. Iată, pe parcursul anului, inspectorii instituției au efectuat un număr de 7.325 de acțiuni de control în cadrul a șapte campanii naționale, în următoarele sectoare: construcții, panificație – brutărie, întreținere și reparații auto, poștă - curierat și în activitățile de pe litoralul Mării Negre.

Dintre cei 7.325 de angajatori verificați, 479, respectiv 6,54%, foloseau „munca la negru”. Au fost depistați, în total, 849 de lucrători care munceau fără forme legale. Angajatorilor găsiți vinovați le-au fost aplicate 436 de amenzi în valoare de 14,78 milioane de lei, amenda medie fiind de 33.899 de lei.

Izvoarele fenomenului

Se pune întrebarea: oare de ce autoritățile statului – Inspecția Muncii și organele de control ale ANAF - nu reușesc să stârpească fenomenul muncii nedeclarate („la negru”) și al muncii subdeclarate („gri”)? Or fi controalele insuficiente și cele mai multe cazuri de încălcare a legislației muncii rămân nesancționate? Reușesc angajatorii să afle din timp că vor fi controlați și își iau măsuri să nu fie prinși în flagrant? Nu cumva sancțiunile aplicate sunt prea blânde, astfel că încălcarea legii se dovedește a fi o alternativă profitabilă?

Și apoi, oare ce îi determină pe unii dintre angajatori să recurgă la asemenea practici?

Se știe că fenomenul muncii la negru își are rădăcinile în politica fiscală a statului. Cu cât excesele acesteia sunt mai mari, cu atât numărul angajatorilor tentați să încalce legislația muncii este mai mare, făcând să crească numărul lucrătorilor din subteranele economiei.

În prezent, în România, nivelul fiscalității asupra muncii se ridică la 45% din câștigul brut al salariatului. Pentru a achita impozitul și contribuțiile aferente câștigurilor salariale, unitățile economice trebuie mai întâi să producă acești bani, or nu toate sunt performante. Unde mai pui că, în numeroase sectoare de activitate, concurența este teribilă. Iar în condițiile ascuțirii crizei forței de muncă, unii agenții economici cedează tentației de a încălca legea, pentru le oferi lucrătorilor câștiguri mai atractive.

Desigur, fenomenul „muncii la negru” n-ar putea exista fără complicitatea lucrătorilor dispuși să renunțe la drepturile de protecție socială de dragul unui câștig imediat mai mare sau a celor neinformați, care nu își cunosc drepturile.

Dar este cât se poate de limpede că prezența acestui fenomen în practica economică din România nu s-ar fi putut produce dacă mișcarea sindicală ar fi fost puternică. Din păcate, în ultimii 30 de ani, cu concursul guvernanților, gradul de sindicalizare al forței de muncă din economia românească a scăzut la cote dramatice. Din această cauză, marea masă a lucrătorilor români este nesindicalizată și lipsită de apărare în fața practicilor ilegale.

Fenomenul muncii „la negru” nu este românesc, fiind larg răspândit în întreaga lume. Comisia Europeană preferă noțiunea „muncă nedeclarată“. Potrivit Eurobarometrului special privind munca nedeclarată în Uniunea Europeană, ponderea lucrătorilor fără forme legale era de cel puțin 3% din numărul total al salariaților comunitari, în septembrie 2019.