Viaţa la ţară, prin ochi de admirator. Lipniţa, comuna unde Dunărea "sărută" pământul

Înarmaţi cu dorinţa de cunoaştere, voie bună, dar şi cu foarte multă nesiguranţă, ne-am urcat în automobil şi am pornit către necunoscut. Comuna Lipniţa este situată în sud-vestul judeţului Constanţa, la o distanţă de 104 kilometri de oraşul în care trăim. Astfel, traseul nu a fost chiar unul uşor de parcurs, mai ales că, atunci când treci de comuna Adamclisi şi te apropii de Mănăstirea „Sfântul Andrei”, serpentinele înspăimântătoare îţi dau senzaţia că ieşi cu maşina în decor la fiecare curbă în care te angajezi.

La intrare în comuna Lipniţa te întâmpină impunătoarea Mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul”, un loc în care te poţi încărca cu energie pozitivă. Un loc în care mirosul de iarbă verde se îmbină cu cel al florilor viu colorate, iar glasul păsărilor te face să crezi că eşti într-o lume de basm.

„Noi, aici, avem rânduiala clasică. Există cele 7 Laude, aşa cum le spunem noi. Noi începem să ne rugăm de la 7 dimineaţa. Avem şi Vecernia, slujbă care este foarte importantă. Ne împărţim treburile în mănăstire. Cineva are grijă de flori, altcineva de pangar, gazonul este şi el tuns periodic, deci ne ocupăm. Unii fac mâncare, alţii curăţenie, alţii au grijă de biserică. În ultima vreme, mănăstirea noastră a început să fie mai cunoscută. Mulţi vin aici din curiozitate şi chiar le place. Rămân impresionaţi de peisaj”, ne-a povestit Monahia Anastasia.

Lipniţa şi cele şapte sate ale sale

Puţin mai liniştiţi sufleteşte şi mai împăcaţi cu noi, lăsăm mănăstirea în urmă şi o luăm la pas prin comună. Necunoscând împrejurimile, am avut nevoie de un ghid. Şi ce ghid mai bun puteam să găsim decât pe cel care are grijă de gospodărirea comunei, primarul liberal Nicolae Florin Dinu, aflat la primul mandat.

Lipniţa are nu mai puţin de şapte sate, fiind, din acest punct de vedere, cea mai întinsă comună din judeţ. Vorbim despre Lipniţa, Canlia, Carvăn, Coslugea, Cuiugiuc, Goruni şi Izvoarele.

Primarul Nicolae Florin Dinu, ca o gazdă primitoare, ne-a făcut la început o scurtă prezentare a situaţiei din comună.

„Eu viaţa de aici o ştiu dintotdeauna. Aici m-am născut, aici am făcut şcoala. Populaţia este îmbătrânită. Imaginaţi-vă că vorbim de şapte sate, iar din punctul acesta de vedere este cea mai grea comună din judeţ. Avem o întindere de 18 mii de hectare. Ne confruntăm cu lipsa locurilor de muncă. Sunt pe aici câteva asociaţii agricole, şi cam atât cu munca. Mai sunt câţiva angajaţi la primărie, la şcoală, este foarte greu. Tineretul a cam plecat prin străinătate. Ei au mai trimis bani, cât au putut, pentru a-şi întreţine familiile. Din şapte sate am avut şapte şcoli în fiecare sat, iar deja trei sunt la conservare pentru că nu mai sunt copii. Şcolile din Izvoarele, Cuiugiuc şi Goruni sunt la conservare. Dacă vă vine să credeţi, în aceste trei sate sunt doar doi copii care merg la şcoală. Şi fac naveta cu microbuzele pe drumuri de piatră. Vin la Lipniţa şi la Coslugea să înveţe”, ne-a povestit edilul.

Nicolae Florin Dinu continuă povestea cu o privire, parcă pierdută, dar în acelaşi timp plină de încredere. El nu a fost întotdeauna primar. Pentru a-şi întreţine familia, a trebuit să stea departe de aceasta, să navige peste mări şi oceane.

„Eu provin din alt domeniu. Am navigat mulţi ani. Am fost frigotehnist. Am lucrat cu companii străine şi acolo totul mergea ceas. Aici, la noi, este greu. Ne împiedicăm de nişte avize pe care le-am putea obţine uşor. Eu ca instituţie mă chinui să le obţin, dar gândiţi-vă cât îndură un om de rând. Poate se va schimba ceva cu timpul, dar nu cred. Sincer, eu nu fac politică. Eu vreau să muncesc. Politicul acesta mă deranjează foarte mult”, a mai spus primarul.

Izvoarele, locul cu cişmele, biserică şi sperietori de vulpi

După ce am discutat vreme bună cu edilul din Lipniţa, am pornit către satul Izvoarele, acolo unde parcă timpul a stat în loc. Un sat mic, cu câteva case, dar pe cât este de mic, pe atât este de frumos. Un loc mirific, pe malul Dunării, unde aerul şi liniştea sunt cel mai bun calmant pe care îl poţi lua. Nu am putut să nu observăm superbele cişmele, acolo unde locuitorii, dar şi cei care sunt în trecere au ocazia să bea apă rece ca gheaţa. În fiecare curte există câte o sperietoare. Noi, am crezut că sunt sperietori de ciori, dar, de fapt, sunt nimic mai mult decât sperietori de vulpi. Sătenii se confruntă zilnic cu vulpi şi şacali care intră în ogrăzi şi omoară toate păsările domestice care le stau în cale. Uimiţi de această practică a sătenilor, am mers mai departe şi am ajuns într-un loc sacru - Biserica de lemn din Izvoarele. Este una dintre cele mai vechi biserici din România, ea fiind construită în anul 1877. Biserica nu arată ca una din zilele noastre, înaltă şi cu turle aurite. Este practic o căsuţă. Explicaţia am aflat-o ulterior, şi anume, biserica a fost construită pe vremea când Imperiul Otoman cotropise o mare parte din Dobrogea. La acea vreme, otomanii permiteau creştinilor să ridice biserici, dar nu mai înalte decât capul unui soldat care stă pe un cal.

Ne-am întors din Izvoarele în Coslugea, acolo unde semnalul la telefon nu există decât dacă eşti abonat la o anumită companie. În timp ce ne răcoream la una din cişmelele amintite mai sus, ne-a ieşit în cale o bătrână care ne-a povestit despre cât de mult se implică primarul comunei pentru ca lucrurile să nu scape de sub control.

„Domnul primar are multe pe cap. Nu suntem toţi la fel. Sunt oameni şi mai răi, şi mai buni, şi mai împotriviţi. Eu sunt mulţumită de dânsul. Eu sunt pensionară, văduvă, am crescut şase copii, deci m-am chinuit. Primarul face de toate, dar şi lumea este rea. Aruncă gunoaie, deşi ar trebui să păstrăm curăţenia. De când a venit domnul primar se cunoaşte că lucrurile s-au îndreptat. Să îi ajute Dumnezeu să mai câştige un mandat”, ne-a spus localnica.

Ultima locaţie la care am ajuns a fost stâna de lângă Lipniţa, acolo unde o mână de oameni se îngrijesc de foarte multe oi, dar şi alte animale. Este una dintre singurele lor surse de venit, astfel că pun toată silinţa şi dragostea în ceea ce fac. Laurenţiu este un tânăr care a moştenit meşteşugul de la tatăl său. Pentru el nu contează nimic în viaţa asta decât oile şi mieii lui de care are grijă ca de ochii din cap.

„Deocamdată ne descurcăm binişor. Îmi este foarte drag să fac practic această meserie. Am început să fac asta de vreo şapte ani şi am fost iniţiat de tatăl meu. La început am avut câteva oi, după care le-am înmulţit. Acum, înainte de Paști, avem câteva comenzi. Sunt cam aceiaşi oameni care cumpără în fiecare an. În acelaşi timp, dăm şi foarte mulţi către firme specializate. Mieii mai mari îi dăm către ei, cei mai mici îi vindem oamenilor. Munca noastră nu este plătită pe măsură. Cerealele au fost scumpe, nutreţul la fel, deci nu merge atât de bine”, a povestit Laurenţiu.

Odată cu încheierea dialogului cu Laurenţiu, vizita noastră la Lipniţa a luat sfârşit. Ne luăm rămas bun de la domnul primar şi promitem să ne întoarcem cu prima ocazie, pentru că este un loc mirific. Ne-am urcat în automobil şi am plecat pe drumul de întoarcere către Constanţa, obosiţi, dar mulţumiţi că am găsit ceea ce voiam. O comună cu oameni harnici, bine-primitori şi care, chiar dacă întâmpină foarte multe greutăţi, nu îşi pierd niciodată speranţa care li se citeşte în lumina strălucitoare a ochilor.