A fost odată România…

Am obosit să vorbesc despre încălcarea promisiunilor, despre gălăgia narcisistă a celor aleși prin vot direct, despre dramele cotidiene pe care le tratăm în seriale de televiziune ca și cum ar fi strict o problemă de audiență.
Am obosit să sper că vom scăpa de excesele nomenclaturiste și că scenariul ăsta trist în care suntem figuranți se va transforma dintr-un sitcom de garsonieră într-un lungmetraj decent. Trăim un soi de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte într-o decadență post decembristă în care definim - de fapt, mai mult ne batem joc de ea - o democrație imatură și iresponsabilă. Or, în contexte de genul ăsta și având în minte mai ales evenimentele din ultimele luni, revin din ce în ce mai des la câteva rânduri dintr-una din cărțile mele de căpătâi, "Schimbarea la față a României". Pentru că nicăieri ca aici România nu este cu atâta precizie radiografiată, scanată cu o dureroasă și, cel mai probabil, prea puțin confortabilă obiectivitate. Emil Cioran scria în 1935-1936 (!!!), deci cu un fantastic spirit de previziune, că "România, fără un mare fenomen politic viitor, decisiv și esențial existenței ei" pare "o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumă de prost gust".
Cum altfel ne poate părea stenograma anilor din urmă, gândindu-ne la falimentarea sistemului de Sănătate, dacă nu această glumă sinistră? Cum să definim, azi, țara asta "de basm", ținând cont de faptul că ne-am apropiat până la confuzie de tâmpenie, de parodie, de vulgaritate și impostură?
România, gluma asta de prost gust, rezidă într-un extremism politic ieftin, pe măsura actorilor care, la răstimpuri, ne cer votul, promițând butaforii jenante. Rezidă în cloaca în care orice așteptare exaltată devine eșec, naivitate, prostie.
Cum ar suna, de pildă, o poveste despre țara Mioriței, cu odiosul său fatalism? Dar o poveste despre spitalele românești, ce uneori se dovedesc, pentru a mai sparge monotonia, fabrici ale morții? Dar un roman despre ruinarea învățământului, a educației? Rezonanța lor ar fi egală cu zero. Surdă. Fiindcă povestea asta este, în definitiv, despre noi. Aceia care nu vrem să ne privim în oglinzi, pentru că ne-am vedea handicapurile. Aceia care ne-am anesteziat simțul civic și, odată cu el, pe cel al penibilului. Povestea asta este despre cei care eșuează crezându-se, însă, eminamente buni. E despre cei care încă gustă fantasmagorii cu președinți buni și premieri nevânduți, cu senatori și deputați care fac mai mult decât să servească propriile interese de gașcă și să transpire exclusiv pentru abundența personală. Este despre fiecare tur de alegeri, care abrutizează electoratul și care nu îi dă acestuia din urmă alternative fundamentate, înainte de toate, de valoare.
E ca și cum o mână de oameni ar trafica țara asta după bunul plac, vânzând-o precum drogurile împachetate în hârtie de culoare maro. Și asta pentru că pseudo-cruciada asta care se duce acum, se duce în numele a orice, mai puțin în numele oamenilor, al binelui comun. În lipsa unui fenomen politic decisiv - căci ceea ce se întâmplă acum e doar o prostituare fără perdea - România va ajunge subiect de povestiri nemuritoare. Cu Scufițe Roșii perverse și sute de Albă ca Zăpada având ca fani mii și mii de pitici.