Prietenul tău, securistul

În raportul de activitate al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pe 2009, dat publicității zilele trecute, se arată că CNSAS-ul a inițiat peste 560 de acțiuni în instanță privind foști ofițeri și foști colaboratori ai Securității. Și asta doar în cursul anului trecut. Numărul este aproape dublu față de cel al acțiunilor din 2008. Vorbim despre securiști, despre turnători, despre "fratele cel mare", despre omul a cărui respirație ți-a dat fiori pe șira spinării și care a complicat viața ta cu nebănuite suferințe. Este, în multe situații, omul ăla pe care l-ai primit în casă, pe care l-ai crezut prieten, pe care ți l-ai imaginat simțind un fel de empatie vizavi de viața, de povestea ta, de copiii tăi. Confidentul, amicul, colegul tău. Mai rar, e persoana care a primit amenințări la adresa propriei familii și care, pentru a nu risca, a "vândut" alte familii, alte povești de viață.
În drumul anevoios de la totalitarism la democrație, România a ales nu să-și condamne trădătorii, ci să-i promoveze. Căci mulți dintre cei despre care CNSAS a constatat că au fost colaboratori sau "lucrători" ai Securității ocupă astăzi funcții publice de conducere. De-aia mă întreb cum rămâne, în condițiile astea, cu actele de violență, cu abuzurile pe care le-au îndurat victimele Partidului Comunist și înainte, dar și după ’89 din cauza acestor turnători ordinari? Cum rămâne cu traumele, cu crimele, cu teama sădită adânc în suflet, cu prietenii pierduți fără să se știe cum și unde și de ce?
Scriitoarea germană de origine română Herta Müller vorbește, în cadrul unui interviu, vizavi de anchetatorii care au hărțuit-o în timpul fostului regim, cu regretul față de felul în care a trebuit să trăiască, dar mai ales cu cel față de "prietenii care nu mai trăiesc, care s-au sinucis sau care au fost omorâți". "Oamenii care au fost omorâți nu mai învie și, chiar dacă dictatura a căzut, viața acestor oameni nu mai este: au fost inteligenți, tineri, cumsecade", povestește Herta Müller.
Înainte de revoluție, dictatura era motivul cel mai adesea invocat pentru trădare, duplicitate și mizerie umană. Dar mă tot întreb ce invocăm azi. Ce scuze, ce argumente penibile ne mai găsim pentru propria mediocritate, pentru lașitatea și, uneori, plăcerea malefică, bolnavă de a trăda? Cred că, pe undeva, unii rămân ancorați pentru eternitate în mlaștina "grelei moșteniri" a trecutului, nereușind să se dezbare de reflexele pe care le-au cultivat în timpul pactului cu Securitatea. Recunosc: mi-e silă de oamenii ăștia, mi-e scârbă de ei fiindcă au reușit să treacă de "procesul de selecție" în urma căruia sunt selectate personalitățile îndeajuns de lipsite de integritate, suficient de străine de moralitate și de criterii valorice după care să se ghideze. Ce mi se pare, însă, mai trist, e faptul că oamenii ăștia nu sunt doar ai fostului regim. Ei sunt ai prezentului, ai momentului actual, sunt mizerabilii clipei, trădătorii de azi și de mâine. Aceia care, dincolo de orice urmă de demnitate, aleg în mod voluntar - aș spune chiar și cu voluptate - drumul crucii. Atâta doar că n-o poartă ei. Ci oamenii ăia pe care îi vând oricui, pentru orice. Rușine!