Blestemul românesc al copilăriei

Dragi elevi, bine ați revenit în clasa de tortură! Poate nu de azi, 13 septembrie, pentru că festivitatea de deschidere a noului an școlar este, în general, cea mai relaxată zi de după vacanța mare. Dar de mâine se reia ceea ce a ajuns să constituie chinul a generații de copiii români. Iar de anul acesta, și pentru UNII profesori. Ca o paranteză, la Constanța, în această vară, numeroase cadre didactice au luat calea străinătății, pentru că au ajuns la limita îndurării. În urma "sacrificării" cu 25% a salariilor bugetarilor, s-a ajuns atât de rău încât unii navetiști ajung să rămână cu cel mult un milion de lei din salariu. Cum așa? Păi dintr-un venit de 390 lei, sunt persoane care plătesc 240 lei abonamentul, în cel mai fericit caz. Nu toată lumea oferă, dincolo de catedră, și meditații, nu toată lumea are loc în comisii de examinare…
Îmi exprim din nou, public, respectul pentru adevăratele cadre didactice, dar nu ele constituie subiectul. Adevăratele victime ale haosului în care a ajuns învățământul românesc sunt aceste nevinovate făpturi care astăzi pășesc în clasa I cu inocența școlarului dornic de nou. Vin din băncuțele grădinițelor, dintr-o lume rămasă oarecum neatinsă de legislația românească malefică, într-un sistem care-i va înrăi încet, dar sigur împotriva școlii. Frumoasa taină a învățării scrisului și socotitului se transformă într-un blestem de zi cu zi, temele ce năpădesc peste micii școlari fiind cu greu duse până la capăt de toate neamurile familiei. Cunosc caz în care copilul a făcut o depresie și plângea dimineața că nu mai vrea să meargă la școală. Și era în al doilea trimestru al clasei I. Alooo, acolo "sus", la București, ați auzit de așa ceva???
Că nu se mai gândește cineva la ei, la aceste vlăstare care pornesc în viață cu ura pentru instituțiile statului, nu mai constituie obiect de campanie electorală. Că-i Adomniței, că-i Andronescu, că-i Funeriu, toți s-au lăudat cu relaxarea programei școlare și în cele din urmă au schimbat doar niște date într-un calendar de examene, cărora le-au modificat denumirea numai de dragul de a ști că ei au fost eminențele ministeriale din anul cutare.
Nu mai vorbesc de absența fondurilor guvernamentale pentru crearea de condiții decente în educație, absență suplinită de bietele bugete ale părinților aduși la disperare cu schimbat de parchet, băncuțe și câte altele, astfel fiind marcat supliciul vieții de școlari.
Fără nicio remușcare mărturisesc că încă mai sper ca la anul, când copilul meu ar trebui să intre în clasa I, să fiu undeva departe, peste graniță și să o scutesc de "tortura" a 12 ani de învățământ românesc ajuns baubaul copilăriei și adolescenței.