Raed Arafat, eroul meu în salopetă

Prima grădină cu lalele, desenată în creion. Printre lalele, un măgăruș. Puțin mai târziu, o icoană pe sticlă: "Adam și Eva". Aveam șapte ani. Poate că de aceea Eva seamănă mai degrabă cu un bărbat, iar Adam e ceva mai efeminat. "Artă naivă", așa îmi place astăzi să spun. Dar cineva avea încredere în mine: profesorul meu de desen, omul acela de un calm fenomenal, care rezista isteriilor mele de copil alintat și care, cu răbdare și talent, pe mine mă învăța să înțeleg culorile, iar pe culori să mă seducă. A fost, în anii în care începeam să recunosc modele în oameni, eroul copilăriei mele. Erou puțin neînțeles la vremea respectivă, căci nu mă lăsa să trișez, să lipsesc de la lecțiile de pictură sau să las vreun spațiu nud pe hârtie sau sticlă.
Au fost, în aceeași perioadă, doamna învățătoare și, mai târziu, profesorul de la cenaclul literar, despre care citesc azi în paginile de cultură ale ziarului. Cu câtă emoție priveam în sus la oamenii pentru care educația nu se putea face decât la superlativ absolut, cu o încăpățânare constantă, cu o dăruire de buni samariteni pe care, azi, cu greu o mai ghicesc în cineva. Chiar dacă ea există, e ascunsă sub niște straturi considerabile de scepticism, de teamă, de angoase. Nu cumva să dăruim, cu grație, cu altruism și dezinteres prea mult.
Am acum sentimentul că lumea asta își "rarefiază" elitele, se dezbracă de modele pentru a conserva, în schimb, perversiunea morală, disoluția și impostura, audiența și tupeul. Sentimentul că nu mai îndrăznești să crezi până la capăt, că nu mai ai curaj să identifici, dincolo de trivial, dincolo de promiscuitatea mizerabilă a fiecărei zile, de compromisuri și "mici înțelegeri", de interese absconse care te dezgustă, omul care să-ți fie model, erou, care să însemne valoare, adevăr, să fie autentic, netrucat, cald, care să-ți fie, eventual, și prieten.
Am intrat pe pagina de Facebook a lui Raed Arafat și am trăit o plăcută senzație a confirmării: iată un om căruia câteva alte mii, poate zeci de mii de oameni îi mulțumesc. Pentru că există, pentru că îi asociază imaginea, aproape automat, SMURD-ului (Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare) și, deci, salvării de vieți omenești, pentru că în țara asta de poveste el își duce pe umeri basmul ăsta care nu e roz și în care durerea, suferința și disperarea iau forme și chipuri nebănuite.
Raed Arafat, coordonatorul SMURD și, în prezent, sub-secretar de stat în cadrul Ministerului Sănătății, medic specialist ATI (anestezie terapie intensivă) este eroul zilei. Același despre care se spune că ar sfida mitul românesc al Mioriței, cu fatalismul său inconfundabil, același căruia statul român i-a acordat după ani și ani cetățenia română. Omul care redă șansa sau dreptul la viață în orice moment, în orice zi și care și-a făcut din asta un crez. Medicul care, așa cum constat în ultimii ani, e creditat cu mai multă încredere decât toți miniștrii Sănătății la un loc.
Raed Arafat este - fără să-mi fi dorit vreodată să urmez Medicina - eroul meu în salopetă, antidotul la România lui Dan Diaconescu și a OTV-ului, soluția morală pentru decadența instituțiilor de sănătate. Omul acela în care, dacă nu ți-e prea frică, poți să crezi până la capăt. Cine spune că eroii sunt doar ai copilăriei?!?