Părinți buni - părinți răi

Zilele astea, sunt o mamă rea. Îmi întristez copila - din fericire, nu are o fire depresivă, îi trece repede supărarea - refuzând să-i cumpăr, "la ofertă", un telefon mobil super-șmecher, pe care ea să-l poată fâțâi prin fața blocului, lăudându-se celorlalți pici cu performanțele lui tehnice.
Anul școlar trecut, am cedat în fața "necesității" unui telefon mobil (ieftin și simplu) prin care să poată lua legătura cu noi, cu părinții, atunci când are nevoie de ceva la școală sau când scapă mai repede de la ore și trebuie să ne ducem să o luăm. În fața atâtor argumente pro - telefon mobil, în fața realității că toți colegii fiică-mi au telefon, unii cochetând deja cu iPhone-ul, mi-e greu să înțeleg cum am supraviețuit eu în școala primară neavând, evident, acest instrument fără de care văd că nu se poate.
Mi-am propus, totuși, să nu mai cedez în fața tehnicii, cu riscul de a fi considerată demodată și retrogradă. Pentru că nu vreau să alunec în tentația de a oferi cadouri din ce în ce mai costisitoare și mai performante, în măsura în care îmi permit să le fac, ignorând efectele pe care aceste gesturi le pot avea asupra copilului căruia i-aș satisface dorințe nu întotdeauna justificate de necesitate. Este greu să spui NU copilului pe care îl iubești mai mult decât orice pe lume, chiar dacă ceea ce îți cere presupune un efort financiar imens.
Este, pur și simplu, foarte greu să NU îi oferi tot ce-și dorește. Chiar mai greu decât să te dai peste cap pentru a câștiga banii care ți-ar permite să o faci.
Fericirea pe care o poți vedea pe chipul lui când primește un cadou mult dorit îți dă o mare satisfacție, ca părinte. Însă este din ce în ce mai greu de obținut atunci când devii dependent de ea. Cadourile trebuie să fie din ce în ce mai consistente, mai scumpe și mai greu de obținut, întrucât fericirea copilului nu mai este atât de mare în fața unor lucruri banale, pe care le are toată lumea. Le primește cu un aer plictisit, mulțu-mește pentru ele și le abandonează, făcându-te să înțelegi că trebuie să te străduiești mai mult. Și așa ajungi să-i cumperi BMW X6 sau să-i faci majorat cu 300 de invitați pentru a-i smulge un zâmbet de satisfacție. Și, mai târziu, să-l conduci pe ultimul drum în urma unui regretabil accident produs din cauza neatenției, lipsei de experiență sau neadaptării vitezei la condițiile de trafic (Doamne ferește!).
Să-ți copleșești copilul cu daruri poate oferi satisfacții, poate deveni chiar o rațiune de a exista, însă nu este calea cea dreaptă. Ce învață, de fapt, copilul dintr-un asemenea comportament?
Că trebuie să-și dorească din ce în ce mai mult, din ce în ce mai scump și toată lumea îl va admira și îl va invidia pentru lucrurile pe care le are. Dar când nu le mai are?
Că nu trebuie să muncească pentru a avea tot ce-și dorește; este datoria părinților să-i dea. Dar dacă părinții nu mai au de unde? Dar dacă părinții nu mai sunt?
Că în viață contează doar banul și satisfacțiile materiale. Ceea ce îl va face să nu caute satisfacții de altă natură - morale, spirituale, intelectu-ale, satisfacția muncii făcute bine.
Ca părinte, nu este greu să înțelegi că ceea ce pare corect și bine - să oferi copilului tot ce-și dorește - este, de fapt, cea mai mare greșeală și are consecința cea mai gravă: aceea de a face din progenitura iubită un neisprăvit și un om bun de nimic. Asta dacă supraviețuiește cadourilor cu potențial letal, cum sunt, de regulă, BMW-urile X6 primite la 18 ani.